Amintiri din "Epoca de Aur" 97 de ani de la naşterea lui Nicolae Ceauşescu (video)

Nicolae Ceaușescu s-a născut pe 26 ianuarie 1918, la Scornicești, și a încetat din viața pe 25 decembrie 1989, la Târgoviște.
 
Nicolae Ceaușescu a fost un om politic comunist român, Secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie 1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au fost judecați în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați la câteva minute după pronunțarea sentinței.
 

Nicolae Ceaușescu: copilăria și adolescența

 
Ceaușescu s-a născut în satul Scornicești (actualmente oraș) din județul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3 hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la bătaie și înjura…”, spunea despre el bătrânul preot din Scornicești. Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era o femeie supusă și muncitoare.[1] Casa lor avea două camere, iar era mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase. Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil. La vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar. Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat ucenicul în misiuni conspirative.
 
 
 

Nicolae Ceaușescu: cariera politică

 
În 1932 devine membru al Partidului Comunist din România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. Este arestat prima oară în 1933 pentru agitație comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate comunistă și pentru alte acțiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum și „distribuitor activ de material de propagandă comunistă și antifascistă”.
 
După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o vreme, el povestind în autobiografia sa de după război că a activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR însemna județele Prahova și Dâmbovița).
 

Procesul de la Brașov și detenția la Doftana

 

Cert este că în 1936, Ceaușescu era secretar regional al UTC și încerca, împreună cu agitatorul polonez Vladislav (sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste. În ianuarie 1936, cei doi au vizitat celula comunistă constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache (organizatorul celulei) și alți comuniști.[4] În cursul anchetei și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor, activitatea subversivă. La sfârșitul lunii, grupul a fost transferat la Brașov, unde a fost judecat. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa Curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Pe perioada procesului a fost încarcerat la Brașov, unde a avut primele contacte cu spionul sovietic Emil Bodnăraș închis pentru dezertare și sustragere de documente în urma fugii sale în URSS. Transferat ulterior la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol. Propaganda comunistă avea să creeze multiple legende romanțate în jurul detenției la Doftana.
 
Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate doar doi ani, întrucât în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3 ani de închisoare pentru continuarea propagandei comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu, activistă comunistă din București. Încarcerat la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea conducerii penitenciarului de a primi tratament stomatologic la Spitalul Militar. Transferat în 1942 la Caransebeș și în 1943 la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost eliberat, în condițiile în care generalul Antonescu se ferea să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși comuniștii.
 

Perioada postbelică

 
După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunțat, Ceaușescu a fost numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. – (1944-1945).
 
După preluarea puterii de către comuniști, în urma abdicării regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română și în februarie 1948 a avut loc primul congres al PMR. Ulterior, la 13 mai 1948, Nicolae Ceaușescu a fost numit subsecretar de stat în ministerul Agriculturii, în Guvernul Petru Groza (4), iar la 18 martie 1950, generalul-maior Ceaușescu a fost numit ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.
 

Ceaușescu în timpul procesului de colectivizare

 
În funcția de subsecretar de stat în ministerul Agriculturii a activat direct la cooperativizarea forțată a agriculturii și a ordonat reprimarea sau arestarea țăranilor care se împotriveau cooperativizării. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR), la doar câteva luni după eliminarea „facțiunii moscovite” (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceaușescu devine membru deplin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziția numărul doi în ierarhia PMR.
 
În toamna anului 1956, aflându-se la Cluj, Ceaușescu a avut un rol important în reprimarea mișcărilor de simpatie față de revoluția ungară.
 
La 4 decembrie 1957, având gradul de general-locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al Ministrului Forțelor Armate), Ceaușescu a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Flancat de două tancuri, Ceaușescu ordonă personal deschiderea focului de pe mitralierele aflate în camioanele care însoțeau tancurile. 9 țărani sunt uciși de gloanțe (Aurel Dimofte, Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu) și alți 48 sunt răniți.
 
Nicolae Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)
 
Politica externă
 
În primii ani de regim, el s-a îndepărtat de linia obedientă față de Moscova a predecesorilor săi. Astfel, la puțini ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu doar că a refuzat să participe la intervenția trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia din 1968, ci chiar a condamnat-o explicit într-un discurs public. Astfel, el a încercat
 

Relația cu Statele Unite

 
În timpul administrației Nixon, Statele Unite au manifestat o oarecare deschidere față de România, pe fondul răcirii relațiilor dintre România și URSS după invazia Cehoslovaciei de către URSS din 1968, invazie intens criticată de președintele român. Nixon a vizitat România pe 2 august 1969, iar în urma discuțiilor purtate cu președintele român, Nixon și-a făcut impresia că „Ceaușescu este un marxist stalinist dur, iar discuțiile cu el exclud platitudinile uzuale diplomatice.“
 
Vizita președintelui Nixon în România a făcut parte din turneul mondial al președintelui american început în luna iunie în Guam, în care a făcut cunoscute principiile a ceea ce avea să fie denumită ulterior „Doctrina Nixon”. Ea a reprezentat prima vizită a unui președinte american într-o țară comunistă, fapt care a provocat reacții ostile, atât din partea Uniunii Sovietice cât și a Taiwanului, pe atunci deținând locul Chinei în Consiliul de Securitate al ONU. Astfel Moscova a trimis un avertisment clar României prin intermediul ministrului de externe Andrei Gromîko, care a precizat că „Doctrina Brejnev” era valabilă pentru toți membrii Tratatului de la Varșovia și că acesta „nu va permite niciodată să se aducă atingere securității statelor semnatare și cuceririlor socialismului din aceste țări”, accentuând explicit calitatea de membru a României. La rândul lor, naționaliștii chinezi ai lui Cian Kai-și i-au chestionat pe oficialii americani dacă „vizita președintelui Nixon în România va avea implicații pentru relațiile SUA cu China comunistă și dacă SUA doreau ca România să intermedieze îmbunătățirea contactelor lor cu Pekinul”.
 
Pe parcursul vizitei Nixon i-a solicitat lui Nicolae Ceaușescu ca România să joace un rol de mediator între România și China. După vizită, oficialitățile americane apreciau că la acel moment „suntem pe cale să dezvoltăm o relație specială cu România”. Faptul că Statele Unite ale Americii considerau relația cu România ca utilă din punct de vedere politic, „ca un ghimpe în coasta Uniunii Sovietice”, avea să ducă la o dezvoltare a sa pe perioada mandatelor președintelui Nixon. Astfel, Nicolae Ceaușescu a efectuat o vizită de răspuns în SUA, în octombrie 1970. A urmat acordarea de către partea americană a unei serii de favoruri economice, culminând cu acordarea „clauzei națiunii celei mai avantajoase.” Totodată, SUA a sprijinit intrarea României într-o serie de organisme internaționale cum ar fi în România a fost primită în Acordul General pentru Tarife și Comerț – G.A.T.T., în 1971, sau Fondul Monetar Internațional și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în 1972.”»
 
În contextul relațiilor tensionate dintre România și Rusia și al deschiderii administrației Nixon față de România în acea perioadă, Nicolae Ceaușescu dorea să cumpere din SUA rachete antiaeriene și antitanc (Stinger, Redeye și TOW). Pe fondul deschiderii SUA inițiate de administrația Nixon, Nicolae Ceaușescu a făcut o vizită în Statele Unite în anul 1973, iar România comunistă a obținut, în 1975, clauza națiunii celei mai favorizate, printr-o serie de concesii făcute Washingtonului, inclusiv acceptul de a permite emigrarea evreilor către Israel sau Statele Unite ale Americii.
 

Nicolae Ceaușescu: regimul intern și politica economică

 
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul baronilor (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând nu a socotit ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul abia adoptat la congresul al IX-lea, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe, în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile Consiliului, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită.
 
A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării. Maurer a pierdut această dispută.La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-și însușise pe deplin tezele din iulie, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în politica partidului și de defetism economic. Maurer avea să fie îndepărtat în martie 1974 după alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. Prim-ministru devine Manea Mănescu. La congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.
 
Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat.
 
La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii 1960 Ceaușescu a pus capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991). Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La 20 august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.
 
În data de 26 mai 1973, în cursul unei vizite oficiale în Italia, Ceaușescu a fost primit în audiență particulară de către papa Paul al VI-lea, ocazie cu care Ceaușescu a afirmat cu privire la chestiunea Bisericii Române Unite, interzisă cu 25 de ani în urmă, că o socotește închisă pentru totdeauna, care pentru autoritățile române nu există. Anterior ambasadorul Cornel Burtică s-a întâlnit de mai multe ori cu Agostino Casaroli, ministrul de externe al Vaticanului, ocazii cu care cei doi au ajuns la un acord în acest sensul reglementării situației Bisericii Române Unite. Nicolae Ceaușescu s-a arătat dispus la o ameliorare a relațiilor dintre România și Sfântul Scaun doar cu condiția „totalei abandonări de către Vatican a problemei fostului cult greco-catolic”, fapt neacceptat de Vatican.
 
La 28 martie 1974 Marea Adunare Națională a instituit funcția de președinte al Republicii Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu a fost ales în unanimitate și devine astfel primul președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România a fost singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F. Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).
 
În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii 1980, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare. Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă.
 

Frig

 
Temperaturile din case ajung iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii care stau la bloc. Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pag 423) face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10 grade C”.
 

Lipsa apei calde

 
Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare aceasta nu ajungea deloc.
 

Întreruperea curentului

 
Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici. Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”. Benzina, deși raționalizată, devine greu de găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu 50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.
 

Lipsa principalelor bunuri de consum

 
În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne, ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone. „Lipsurile de tot felul, mai ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.
 

Prețuri comparative 1985-2010

 
Prețurile raportate la salarii erau mai mari în 1985 față de 2010 la principalele alimente de bază și anume: carne de vită cu oase (113%), carne de porc cu oase (104%), ouă (45%), orez cu bob lung (68%), zahăr (41%), cafea (420%), unt (51%), făină (12%), ulei (40%), portocale (98%). Existau câteva alimente la care prețurile erau mai mici în 1985 față de 2010 și anume: cartofi (61%), mere (74%), ceapă (16%), pește (16%), brânză, când se găsea (50%).
 
La sfârșitul anilor 80 întreținerea unui apartament de 3 camere – 3 persoane, într-un cartier bucureștean mărginaș, era de circa 300 de lei pe lună, adică 10% din salariu mediu. În 2013 ea are circa aceeași valoare, 300 lei, ceea ce înseamnă 18% din salariu mediu. Dar în 2013 există căldură în case și apă caldă.
 
O Dacie costa 70 000 lei, adică 23,3 salarii medii, în 2013 un Logan costa 30 000 lei, adică 18,68 salarii medii.
 
În anii 80, un apartament de 3 camere în Drumul Taberei costa 160.000 de lei – 53,3 salarii medii, iar în 2013 prețul apartamentului respectiv (cu termopane, ușă metalică, gresie etc.) era de circa 242.000 lei – 150,68 salarii.
 

Datoria externă

 
În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București, Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță, datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.
 
Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii 1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea, uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele. Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive calitative.
 
Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari), se încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională. Se spune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii ’70, deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit.
 

Vânzarea sașilor

 
Potrivit declarațiilor lui Heinz-Günter Hüsch, avocatul care a reprezentat RFG în negocierile cu România în perioada 1968-1989, în martie – decembrie ’70, s-a negociat plecarea a 4.000 de etnici germani. Pentru ’71 – 6.000 de etnici germani, la fel în 1972, în 1973 – 4.000 de etnici germani. Sumele plătite de statul german erau împărțite pe categorii: 1.800 de mărci germane pentru persoanele cu studii medii, 5.500 de mărci germane pentru studenți și 7.000 de mărci germane pentru cei cu studii superioare încheiate. În 1988 suma cerută pentru fiecare persoană era unică – 8.950 de mărci. Banii ajungeau într-un cont al Băncii Române de Comerț Exterior. „În 99% din cazuri, banii au fost folosiți pentru plata datoriei externe a României”, a arătat Florian Banu, cercetător în cadrul CNSAS, care a publicat un studiu pe această temă. În urma negocierilor purtate de Heinz-Günter Hüsch cu reprezentanții Securității, din România au plecat între 1968 și 1989 peste 200.000 de etnici germani din România.
 

Politica demografică și sanitară

 
Stimularea forțată a sporului natural al populației a reprezentat una din prioritățile regimului Ceaușescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele țări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicații medicale și doar în cazuri excepționale se accepta sacrificarea fătului și până la șase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depășit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naștere la cel puțin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulți copii ar fi avut dreptul la privilegii substanțiale. Mamele „eroine” a 10 sau mai mulți copii aveau dreptul să primească gratuit din partea statului un automobil ARO, transportul cu trenul, precum și o vacanță pe an într-o stațiune balneară.
 
În timp ce sporul populației era încurajat, mii de copii erau abandonați în orfelinate. Se estimează că, la începutul anului 1990, în România orfelinatele „adăposteau” aproximativ 100.000 de copii în condiții de trai tragice. Rata mortalității infantile rămânea cea mai mare din Europa.
 
În perioada 1988-1992, mii de copii din toată România au fost infectați cu HIV. În majoritatea cazurilor a fost vorba despre o combinație de nepricepere medicală, indiferență și dotări precare. Parțial cuantificabilă ani mai târziu, „rețeta” exploziei SIDA din România este construită în jurul a două tragedii: injecții cu seringi expirate și microtransfuzii de sânge. Regimul Ceaușescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societății capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge și a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecțiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicația și tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).
 

Programul de sistematizare rurală

 
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China și Coreea de Nord, Ceaușescu e fascinat de ideea transformării naționale totale, așa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean și deja pusă în aplicare sub egida Revoluției Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în țară, Ceaușescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influențat fiind de filozofia președintelui Kim Il Sung (Juche). Cărți nord-coreene pe această temă sunt traduse în română și distribuite pe scară largă în țară.
 
Începând cu 1972 Ceaușescu a trecut la punerea în aplicare a unui proiect de „sistematizare” a localităților urbane și rurale. Prezentat de către mașina de propagandă ca fiind un pas major pe calea „construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor țărănești și strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forțată, care a dus la destructurarea societății rurale românești. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici și remodelarea Bucureștiului în stil ceaușist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) este reprezentativă. 400 de arhitecți în frunte cu arhitectul-șef, Anca Petrescu, au proiectat clădirea. Au fost rase de pe fața pământului trei cartiere – Uranus, Antim și parțial Rahova – și 17 biserici. Zilnic, peste 20.000 de muncitori lucrau în trei schimburi. În cinci ani, a răsărit ca din pământ a doua clădire, ca mărime, din lume, după Pentagon, cu un volum de 2.500.000 mc, cu peste 7.000 de încăperi, unele de mărimea unui stadion. Nota de plată a fost de circa 2 miliarde dolari în condițiile în care poporul era confruntat cu frig și grave lipsuri alimentare. Proteste venite din partea unor organizații neguvernamentale internaționale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane și probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.
 

Termocentrala de la Anina

 
Termocentrala de la Anina a fost una dintre ideile de suflet ale lui Ceaușescu. Ea a costat 1 miliard de dolari (9 miliarde de lei la vremea respectivă, jumătate cât a costat Casa Poporului). 8000 de muncitori au fost aduși din toate colțurile țării. În aproape 100 de blocuri trăiau oameni din Moldova, Oltenia și Maramureș. Se intenționa producerea de energie electrică prin arderea șisturilor bituminoase în combinație cu cărbune, păcură ori gaz. Angajații termocentralei de la Anina aveau salarii de cca 13 000 lei, de patru ori cât medicii din București. Construcția a început în 1976, a început să funcționeze în 1984 (dar fără a produce vreodată curent), a fost închisă în 1988, a fost vândută la fier vechi în 2003. Termocentrala de la Anina a fost un eșec foarte costisitor.
 

Fuga lui Pacepa

 
În 1977 Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informații Externe (spionaj) al Securității, părăsește țara și obține azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceaușescu de a restructura Securitatea nu reușesc să-i îndepărteze pe toți colaboratorii lui Pacepa și să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0-89526-570-2) (în românește: Orizonturi roșii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceaușescu cu organizații teroriste arabe, activitățile intense de spionaj contra industriei americane, precum și planurile bine ticluite de a atrage susținere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internațional se accentuează, paralel cu o înrăutățire a situației economice. Serviciile străine de informații își intensifică eforturile de infiltrare a Securității, în timp ce controlul lui Ceaușescu asupra aparatului începe să se clatine.
 

Învățământul

 
O atenție specială a fost acordată reorganizării până la dezorganizare a învățământului, aproape toate progresele perioadei precedente fiind anulate. Legea educației din 1978 a introdus principiul drag președintelui al îmbinării învățământului cu producția, alungând practic din școli multe discipline și punând liceele și facultățile sub tutela unor uzine și dându-le planuri de producție. Din punct de vedere practic rezultatele acestei legături dintre învățământ și producție sunt neglijabile, greutățile uzinelor tutelare făcând de cele mai multe ori activitatea productivă a școlilor și facultăților irelevantă pentru economia națională. Învățământul a ajuns o instituție de pe băncile căreia elevii și studenții ies cu o formație intelectuală redusă în multe domenii de activitate. Numărul studenților era în continuă scădere. A fost reintrodusă obligativitatea prezentării unei recomandări din partea UTC pentru intrarea în facultățile de științe sociale. Cadrele didactice au fost epurate începând din anul 1974 când președintele țării a declarat că „nu poate lucra în învățământul superior acela care se sustrage de la activitatea de educare a tinerei generații în spiritul concepției marxist-leniniste, al programului partidului nostru”. De atunci această poziție a fost extinsă la învățământul de toate gradele. Din 1975, admiterea la doctorat nu s-a mai putut face decât cu aprobarea comitetului municipal de partid, această autoritate fiind transferată ulterior unei comisii speciale a Comitetului Central. Clasa conducătoare era hotărâtă să îngăduie accesul la învățământul superior numai persoanelor care i se păreau de încredere și pe care nădăjduia să le poată controla.
 

Dărâmarea de biserici și mănăstiri

 
Nicolae Ceaușescu a ordonat dărâmarea de biserici și mănăstiri, între care Biserica Văcărești și Mănăstirea Văcărești (1716), Mănăstirea Cotroceni (1679), Mănăstirea Mihai Vodă (1594) sau Biserica Sf. Vineri (1854) pentru a face loc Casei Poporului. În total au fost distruse în București 23 de biserici.
 

Controlul cultelor religioase

 
Toate cultele religioase au fost infiltrate cu agenți ai Securității și s-au aflat sub controlul strict al Departamentului Cultelor. Inclusiv Biserica Română Unită cu Roma, care oficial nu exista, era urmărită de Direcția I a Securității, care în anul 1989 deținea 263 de informatori în rândul clerului greco-catolic, care se cifra la 586 de persoane (episcopi, preoți și călugări).
 

Lichidarea instituțiilor culturale

 
Nicolae Ceaușescu: statura politică
 
Pe parcursul „Epocii Ceaușescu”, România devine al patrulea mare exportator european de armament. În În pofida acestui fapt, se pare că fostul șef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceaușescu face mari eforturi pentru a obține statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian (România fiind singura țară în contact oficial cu ambii beligeranți). Mai mult, în anul 1986, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii cheltuielilor și personalului Armatei Române cu 5%. Acestea nu îl împiedică să oblige liceenii la pregătire militară, sub forma detașamentelor premilitare P.T.A.P., să oblige studentele să facă pregătire premilitară, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate și să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeași perioadă, la inițiativa șefului de partid și de stat, erau convocate frecvent mari „adunări populare” pentru susținerea păcii mondiale, la care oamenii erau obligați să participe.
 
Principiul „neamestecului în treburile interne” este intens promovat de către Ceaușescu care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă țara. Pe măsură ce își consolidează puterea, șeful de stat român devine megaloman, amăgit se pare de propaganda propriului partid: aparatul de propagandă partinic îl prezintă ca măreț personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui Decebal și a marilor domnitori medievali. Deseori, oameni de cultură, obligați de susținătorii regimului, îl proslăvesc pe „Marele Cârmaci”. Ajutat de istorici obedienți, „Mult iubitul și stimatul” își permite să modifice istoria: Mircea cel Bătrân devine „cel Mare”, iar Ioan Vodă cel Cumplit devine „cel Viteaz”. „Președintele însuși a scris în repetate rânduri despre trecut, publicând chiar și un volum intitulat «Pagini din istoria poporului român»(1983). Numeroși activiști culturali, între ei și unul din frații președintelui, au devenit peste noapte istorici oficiali, preocupați în egală măsură de istoria antică, contemporană, medievală. Obsesia istorică reflectă pe de-o parte criza de legitimitate a regimului; pe de altă parte, ea are și menirea unei diversiuni, căutând să pună în interesul partidului firescul sentiment național. Modul însă foarte elementar în care se pune în practică acest naționalism istoric, caracterul său aniversativ, patriotard, fals euforic sunt de natură de a avea mai degrabă rezultate inverse”.
 
Ceaușescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu partid unic și alegeri de fațadă căci pe buletinele de vot nu existau mai multe partide astfel că P.C.R. câștiga cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% de frică, pentru a nu intra în vizorul Securității. Este clamată o „democrație socialistă” pe care oamenii trebuie să o accepte și să o laude în public.
 

Îngrădirea libertății de exprimare

 
În martie 1983 Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat. Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege similară existase între 1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de către particulari fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris … precum și împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.”
 
În același an, pe motiv că a criticat într-o predică faptul că ziua de Crăciun era zi obișnuită de lucru în România comunistă, preotul Géza Pálfi din Odorheiu Secuiesc a fost arestat și omorât în bătaie de organele de Securitate.
 

Monitorizarea discuțiilor cu străinii

 
Legi și decrete speciale au fost adoptate pentru a îngrădi și controla contactele cetățenilor români cu străinii; astfel s-a decretat obligativitatea raportării oricărei convorbiri cu un cetățean străin, iar în 1982 a fost limitat numărul convorbirilor telefonice pe care abonații le puteau avea cu străinătatea. Toate aceste măsuri au îngreunat sensibil contactele cu lumea din afară, ușurând în același timp reprimarea acțiunilor de disidență.
 

Sfârșitul lui Ceaușescu

 
Revoluția din decembrie 1989
 
Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist.
 
Spre exasperarea majorității covârșitoare a românilor, Ceaușescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceaușescu denunță Pactul Molotov-Ribbentrop și cere anularea consecințelor acestuia.
 
Prima tentativă de organizare a unor proteste ar fi trebuit să se materializeze la Iași, în 14 decembrie 1989, dar manifestația, ce ar fi urmat să se desfășoare în Piața Unirii, este dejucată de autoritățile comuniste. O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuința parohială pe care o ocupa de drept la Timișoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistență din partea enoriașilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstrație de sprijin. Acestora li se alătură și români, iar demonstrația capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliției și Securității apar la fața locului la 17 decembrie 1989 și deschid focul asupra manifestanților.
 
La 18 decembrie 1989, Ceaușescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soției sale, Elena, și altor colaboratori apropiați, misiunea de a înăbuși revolta de la Timișoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în țară, la 20 decembrie 1989, Ceaușescu ține o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timișoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne și de subminare a suveranității României. Până la cuvântarea lui Ceaușescu, mediile oficiale de informare evită cu strictețe orice referință la evenimentele care se derulau în Timișoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara granițelor țării, precum Radio Europa Liberă și Vocea Americii. O „adunare populară” în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în fața sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piața Revoluției. Demonstrația degenerează în mișcare de răsturnare a regimului. Soții Ceaușescu, surprinși de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populația capitalei se adună în Piața Revoluției, unde se confruntă cu unități ale miliției și armatei. Din păcate, raportul de forțe înclină în favoarea forțelor de represiune, bine reprezentate numeric și bine înarmate, care până la miezul nopții reușesc să degajeze piața, omorând zeci și arestând sute de protestatari.
 
Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstrației din 21 decembrie, reacția ineptă și neajutorată a lui Ceaușescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga țară. Până în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile orașe ale României. Moartea în condiții suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunțată în 22 decembrie de către posturile naționale de radio și televiziune. Imediat după acest anunț, o ședință extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceaușescu, care cu acest prilej anunță că preia comanda armatei. Ceaușescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulțimii adunate în fața sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forțează ușile și pătrund în sediul CC, iar soților Ceaușescu nu le rămâne decât opțiunea de a fugi cu un elicopter care îi aștepta pe acoperișul clădirii CC.
 

Procesul și execuția

 
Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist cu verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de învelit cadavre aduși dinainte la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:
 
– Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;
 
– Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;
 
– Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;
 
– Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.
 

Deshumarea lui Nicolae Ceaușescu

 
Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a ginerelui Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu), pentru a stabili dacă ei au fost sau nu înmormântați acolo. Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost înmormântați la Cimitirul Ghencea din București.

Sursa: ro.wikipedia.org