Pastorală la Învierea Domnului Să ne bucurăm cu inimă curată, plină de iubire și de iertare

Pastorală la Învierea Domnului – 2013
Învierea Domnului – cale și putere a învierii noastre
† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,


Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.

Hristos a înviat!

„Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?
Unde îţi este, moarte, boldul tău?”
(I Corinteni 15, 55)

Iubiţi credincioşi,


Întru această binecuvântată și sfântă zi când „toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele dedesubt” suntem chemați, deopotrivă ierarhi și preoți, monahi și mireni la înălțarea duhovnicească a simțirilor noastre pentru a contempla și slăvi minunea Învierii lui Hristos și, prin ea, trecerea noastră a tuturor din întuneric la lumină și din moarte la viață.
Fundament al credinței creștine și al propovăduirii apostolice (I Corinteni 15, 14) Învierea reprezintă nu doar lucrarea tainică prin care Fiul lui Dumnezeu dăruiește în chip desăvârșit slava dumnezeirii Sale firii omenești asumate din pântecele fecioresc al Născătoarei de Dumnezeu, ci și trecerea noastră, a tuturor, împreună cu El, din moarte la viață.
Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, El pentru noi S-a întrupat că să ne arate puterea smereniei celei dumnezeiești; dacă și-a dat sufletul prin Jertfa de pe Cruce, El pentru noi a murit spre a ne învăța că omul cel nou nu se naște până nu moare omul cel vechi al păcatului și dacă a înviat, El pentru noi a ieșit din mormânt să ne arate starea pe care o vom dobândi cu toții prin credința cea întru El. Toată lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, de la Întrupare și până la Înălțare, a fost îndreptată spre toți oamenii din toate timpurile, iar sfințirea firii Sale omenești, împlinită prin jertfă și înviere, este o sfințire a noastră a tuturor, la care suntem chemați spre a o primi, în Biserică, prin Sfintele Taine.
Ca sărbătoare a luminii şi ca praznic al vieții, Învierea ne cheamă pe toți „să prăznuim omorârea morții” (Sfântul Ioan Damaschin), să slăvim atât biruința asupra morții, cât și biruința asupra păcatului, ca cel din care decurge moartea (Romani 5, 12) și prin care omul se depărtează de viața cea adevărată. Moartea nu este pentru om, dar nici omul nu este pentru păcat. Aducându-l la ființă din țărâna pământului pe Adam, Dumnezeu nu i-a hărăzit acestuia o viețuire spre moarte, nu l-a creat pentru a-l omorî, ci pentru a viețui veșnic în comuniune cu întreaga creație și cu Sine. Învrednicit a purta un „suflet viu” (Facere 2, 7), omul nu a primit doar puterea viețuirii biologice, asemenea ființelor necuvântătoare, ci s-a făcut sălaș al harului Duhului Sfânt, ce-l făcea plin de Viața cea adevărată. Aceasta înseamnă că puterea vieții celei fără de moarte Adam nu o avea prin sine, ci prin Dumnezeu, primind-o de la El prin ascultarea și comuniunea cu El, ca Izvor al vieții. Viața cea adevărată vine doar de la Dumnezeu și fără prezența și lucrarea Lui totul este întuneric, nefericire și moarte.


Frați creștini,


Omul este o ființă în care se îmbrățișează cerul și pământul, creatul, cu necreatul, dumnezeiescul cu omenescul.
Păcatul însă l-a scos pe om din comuniunea cu Dumnezeu, care este izvorul vieţii, de aceea înţelegem de ce păcatul este aducător de moarte. Prin păcat omul îl alungă pe Dumnezeu din viața sa și se aruncă singur în brațele morții. Moartea însă nu este numai acea despărțire a sufletului de trup, pe care o plângem și de care ne înfricoșăm şi ne-o dorim a fi cât mai departe în viața noastră, ci există o moarte a sufletului, o moarte la care puțini se mai gândesc astăzi și de care mai puțini se înfricoșează. Aceasta se întâmplă pentru că omul contemporan nu mai are nevoie de Dumnezeu, de vreme ce tehnica și știința Îl pot înlocui cu succes. Omul de astăzi consideră că doar viețuirea biologică este cea adevărată și care trebuie întreținută cu orice preț, iar relația cu Dumnezeu, dacă apare vreodată, este redusă la împlinirea unor dorințe vremelnice. Ceea ce nu înțelege el este că însăși viețuirea biologică are ca suport viețuirea duhovnicească și că o existență din care prezența lui Dumnezeu este exclusă duce în mod inevitabil la o viață lipsită de sens, la o frământare care, de multe ori, sfârșește în deznădejde și chin sufletesc. De aceea, Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

Dumnezeu, veșnică Iubire și Viață, nu dorește ca omul să aibă parte nici de moartea sufletească, prin despărțirea de Sine, nici de moartea trupească, consecința morții sufletești, motiv pentru care El trimite în lume pe Fiul Său Cel Unul Născut „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15). Astfel, în Hristos și prin El, noi primim izbăvire din moartea sufletească și trupească, iar învierea Sa din morți este tocmai semnul împlinirii acestei vindecări pentru întreg neamul omenesc.
Hristos este „Învierea și Viața” (Ioan 11, 25) pentru că prin moartea Lui este omorâtă moartea noastră și prin învierea Lui suntem și noi ridicați la viața cea nouă și adevărată. Această viață adevărată pe care o primește omul de la Hristos este cea care îl face să fie viu și dincolo de mormânt, după cuvântul Mântuitorului spus Martei înainte de învierea lui Lazăr: „Cine crede în Mine chiar de va muri viu va fi”. (Ioan 11, 25)
Dar, de harul Învierii lui Hristos, care aduce viața cea adevărată și din care izvorăște însăși puterea învierii noastre, omul nu se împărtășește decât în Sfânta Biserică. La rândul ei, aceasta nu este o realitate deosebită de Sine, ci Însuși Trupul Său tainic în care fiecare dintre noi „suntem părtași ai trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui” (Efeseni 5, 30). Cu alte cuvinte, Hristos a înviat, dar roadele învierii Lui, ca cele ce produc învierea noastră, ridicarea la o viață nouă, ne sunt împărtășite prin dumnezeieștile Taine în Biserică. În Biserică omul este chemat la Înviere, la viață cea nouă de după înviere, doar dacă mai întâi moare asemenea și împreună cu Hristos, cum se cântă și într-una din cântări: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase. Astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu.”


Iubiți fii duhovnicești,

Precum învierea lui Hristos este arvună a învierii noastre, tot astfel învierea noastră sufletească ce se petrece în Biserică, prin împărtășirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, este arvuna învierii noastre trupești de la sfârșitul veacurilor. După mărturisirea Mântuitorului, învierea trupurilor de la sfârșitul veacurilor este destinată tuturor oamenilor, fie drepți, fie păcătoși, dar acea lumină sau slavă a învierii nu va fi percepută de toți la fel: unii o vor simți ca lumină lină, pricinuitoare de veșnică fericire, alții ca foc mistuitor și chinuitor, pricinuitor de veşnică nefericire. De aceea, condiția participării la slava învierii de la sfârșitul veacurilor spre fericire și nu spre osândă, este de a fi mai întâi vii sufletește, de a fi în „lumină spre a vedea lumina” (Psalmul 35, 9).

Dacă învierea obștească se împlinește din voința și prin lucrarea lui Dumnezeu, învierea noastră sufletească proprie stă în voința și în lucrarea noastră. Prin pocăință, credință și viață curată, primind în Biserică dumnezeieștile Taine, noi ne pregătim pentru a percepe în chip îndumnezeitor slava învierii. Astfel, în înviere se împlinește nu doar lucrarea lui Hristos, ci și lucrarea Bisericii, pentru că ea are misiunea ca în veacul acesta să-i pregătească pe oameni pentru veacul viitor, pentru ca slava dumnezeiască a împărăției lui Dumnezeu ce va învălui întreaga creație să nu fie pentru ei un foc care mistuie, ci lumină care luminează veșnic, strălucind iubirea Sfintei Treimi.
Această lumină sau slavă nu este o realitate deosebită de ființa dumnezeirii Celei în Treime preaslăvite și cu atât mai puțin o lumină creată, precum lumina soarelui celui simțitor, ci este Însuși Dumnezeu (I Ioan 1, 5). Pe aceasta au văzut-o „pe cât li se putea” (troparul praznicului Schimbării la Față) Sfinții Apostoli pe Muntele Taborului, la Schimbarea la Față și tot ea a fost cea care i-a aruncat la pământ pe soldații ce păzeau mormântul în noaptea învierii. Când Hristos a spus că este „lumina lumii” (Ioan 8, 12), nu s-a referit la o lumină metaforică, ci tocmai la puterea dumnezeirii Sale percepută de om ca lumină fără început și fără sfârșit, acea lumină necreată și veșnică ce a transfigurat prin înviere și trupul Său făcându-l lumină, adică îndumnezeindu-l. De aceea, prin înviere Hristos nu doar își ridică trupul din mormânt, nu doar îl readuce la viață, așa cum s-a întâmplat cu fiica lui Iair, cu fiul văduvei sau cu Lazăr, ci îl umple de puterea harului dumnezeiesc și îl transfigurează dăruindu-i calitățile nestricăciunii, fără însă a înceta să fie și trup. Omenescul din Hristos primește cele ale dumnezeirii și îşi asumă modul de viață dumnezeiesc, fără a fi topit în nesfârșitul dumnezeiesc și fără a înceta să fie omenesc. Ba mai mult, în trupul omenesc al lui Hristos înviat și îndumnezeit vedem împlinirea raţiunii pentru care omul a fost adus la fiinţă. Însuși Adam, dacă nu ar fi căzut în păcat, ar fi trebuit, prin păzirea poruncilor și comuniunea cu Dumnezeu, să se ridice și pe sine și întreaga creație la starea trupului lui Hristos de după Înviere. Scopul a fost mereu același, sfințirea omului și a creației, dar păcatul și moartea au făcut însă ca modul dobândirii acestei slave îndumnezeitoare să fie diferit.


Astfel, adevărul mântuitor al Învierii ne învață că trupul omului și materia, în general, nu sunt destinate distrugerii, întoarcerii în neființă, așa cum socotesc unii, ci transfigurării prin lumina învierii lui Hristos, lucru pe care Biserica îl mărturisește prin grija pe care o poartă trupului omenesc și după despărțirea acestuia de suflet prin moarte. Trupul chiar despărțit de suflet rămâne o realitate creată de Dumnezeu și destinată unui scop ce nu se epuizează în moarte. Așa se explică de ce în Biserica Ortodoxă trupul celui adormit nu este lepădat, imediat după moarte, ca un obiect neînsuflețit şi netrebuincios sau dat incinerării, ci este spălat de rudenii, este tămâiat de preot și introdus în biserică ca pridvor al împărăției lui Dumnezeu, iar slujba înmormântării nu este decât o celebrare a trecerii la viața cea veșnică, adusă de Hristos prin învierea Sa din morți. Mai mult, viața cea nouă întru Hristos nu înseamnă o revărsare a luminii dumnezeiești doar asupra sufletului, ci și asupra trupului, așa încât sfințenia să umple întreaga ființă a omului precum se poate vedea în moaștele sfinților, mărturii vii atât ale puterii lui Dumnezeu, cât mai ales ale Învierii și ale vieții veșnice. Sfântul Apostol Pavel spune că trupul omului este „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 16, 9), iar în moaștele sfinților noștri avem mărturia vie a lui Dumnezeu, că suntem chemați la nestricăciune și viață veșnică, o stare de care omul se poate împărtăși în parte în această viață și în chip desăvârșit în împărăția cerurilor.



Dreptmăritori creştini,

Învierea lui Hristos este „praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor” pentru că cinstirea ei nu ne leagă doar de momentul istoric petrecut acum două mii de ani, ci actualizându-l pe acesta suntem proiectați în veacul viitor al învierii și transfigurării întregii creații. După cum Adam cel vechi, căzând în păcat, a atras blestemul asupra firii sale și asupra întregii creații, tot astfel Adam cel Nou, Hristos, atrage la viață prin firea Sa omenească îndumnezeită nu doar întreaga omenitate, ci și întreaga creație neînsuflețită așa cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel când spune că: „făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii” (Romani 8, 21) și cum cântăm cu toții în perioada praznicului: „Acum toate s-au umplut de lumină, și cerul și pământul și cele dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos, întru care s-a întărit.” În acest sens se explică și actul liturgic al săvârșirii slujbei Învierii în afara bisericii, act care manifestă simbolic și în același timp real tocmai slava care se răspândește din Trupul lui Hristos, Biserica, spre întreaga creație, în întunericul lumii: „Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 5)
Numai în această perspectivă, care pune în centrul istoriei actul Învierii ca arvună nu doar a învierii noastre, ci și ca sămânță a creației celei noi și a împărăției celei veșnice, înțelegem și afirmația Sfântului Maxim potrivit căreia „cel ce a învățat înțelesul ascuns al Învierii cunoaște rostul pentru care Dumnezeu de la început a făcut tot ce există”.

De aceea, apropierea noastră de acest praznic al praznicelor trebuie să fie pe măsura importanței lui. Cu toții vorbim întru aceste zile de lumina Învierii, de bucuria adusă de Hristos prin biruința asupra morții, dar la această lumină aducătoare de bucurie nu se poate ajunge decât trecând mai întâi prin întunericul morții. Dacă pentru Hristos acest întuneric a însemnat coborârea cu sufletul la iad și sfărâmarea puterii lui, pentru noi, moartea înseamnă lucrarea duhovnicească de a omorî pe omul cel vechi din noi, omul păcatului. Hristos a omorât prin moartea Lui moartea ca și noi să putem, prin El și cu El, să omorâm păcatul în noi ca izvorâtor al morții. Acesta este și motivul pentru care Învierea este precedată de Postul Mare, o perioadă în care creștinul trebuie ca prin post, rugăciune și milostenie să simtă puterea Jertfei aducătoare de viață a lui Hristos. Căci ce sunt oare aceste lucrări dacă nu jertfa noastră înaintea Lui, așa cum cântăm în Săptămâna patimilor: „Pregătește-te suflete înainte de ieșire, … și nevoiește-te a pătimi, a muri și a te răstigni împreună cu Hristos.”?

Ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, Hristos S-a răstignit pe sfânta și de viață dătătoare Cruce și trecând prin Jertfă a ajuns la Înviere; noi însă trebuie să ne răstignim patimile și poftele cele păcătoase care dau putere morții să lucreze în noi și numai printr-o astfel de jertfă putem să ne ridicăm la simțirea luminii și bucuria Învierii lui și să devenim noi înșine „jertfe vii” (Romani 12, 1) cum învață și dumnezeiescul Apostol Pavel: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.” (Galateni 5, 24)
Omul lumii de astăzi, din păcate, fuge de această răstignire aducătoare de înviere duhovnicească, fuge de jertfa aducătoare de viață și, cu atât mai mult, fuge de suferința atotmântuitoare, căutând în schimb confortul și bunăstarea materială. Dată fiind această comoditate introdusă de tehnologie și știință, precum și mentalitatea care rezumă totul la biologic, la cele ale trupului nostru, creștinul din societatea contemporană dorește o viață veșnică, dorește învierea și dobândirea împărăției lui Dumnezeu, dar, de cele mai multe ori, fără jertfă și fără nevoința răstignirii patimilor, lucru care exprimă o dorință de a ajunge la înviere, dar fără Hristos. Aceasta însă este cu neputință de împlinit de vreme ce El este „Învierea și Viața” (Ioan 11, 25).
Să căutam, astfel, ca în rugăciunile noastre să cerem de la Dumnezeu putere spre a dobândi slujire jertfitoare ca, întru această slujire, să putem să ne ridicăm la sfințirea simțirilor noastre spre a ne bucura de bucuria duhovnicească a Învierii. Învierea este prăznuirea bucuriei, sărbătoarea luminii, dar simțirea acestei bucurii și a acestei lumini dumnezeiești vine doar din inima curată dobândită prin slujirea jertfitoare.
Să nu uităm noi, cei din Dobrogea, că vestitorul învierii lui Hristos pe acest ținut a fost Sf. Apostol Andrei, care ne-a rămas părinte și propovăduitor.
Ca urmaș al celui întâi chemat la apostolie, eu simt totdeauna legătura cu marele propovăduitor al învierii. Să fim cu toții încredințați că și în această noapte, apostolul și părintele nostru duhovnicesc Andrei, ne îmbrățișează pe toți.
Să ne bucurăm, așadar, cu inimă curată, plină de iubire și de iertare, Învierea lui Hristos să fie și învierea noastră, iar biruința Lui să fie și biruința noastră, atunci când vom cânta: „Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare, Paștile Domnului, Paștile! Că din moarte la viață și de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, Cei ce-I cântăm cântare de biruință.”


Hristos a înviat!


Al vostru Arhipăstor,
de tot binele doritor
și către Hristos Cel înviat rugător,


† TEODOSIE

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI