Sirenele Protecţiei Civile au sunat astăzi la Constanţa. Ştefan Taran explică de ce

 

Ba chiar s-a lansat ideea unui exerciţiu de alarmare a populaţiei. Ca să aflăm ce s-a întâmplat, am căutat răspunsul la Ştefan Taran, şeful de la Protecţie Civilă din cadrul Primăriei Constanţa. Evident că se aştepta să fie sunat de toată lumea, dar nu era pregătit pentru aşa un val masiv de reacţii. 

 

Ştefan Taran a explicat că nu a fost niciun exerciţiu de alarmare. Pur şi simplu au fost testate cele patru sirene pe care Serviciul de Protecţie Civilă le-a cumpărat. 

În schimb, şeful Protecţiei Civile constănţene anunţă că, cel mai probabil imediat după alegeri, va avea loc un exerciţiu major care va dura ori o săptămână ori 3-4 zile prin care populaţia va fi alarmată. 

Taran spune că acum s-au triplat modalităţile de alarmare, astfel că pe lângă sirene se vor primi alarm și pe telefoanele mobile.

Sirenele electronice asigură pentru grupuri mari de populație, alarmarea imediată și transmiterea de mesaje vocale explicite de avertizare și îndrumare. În funcție de putere, sirenele electronice au o acoperire acustică de până la 13 km pătrați. Opțional, sirenele se pot conecta cu o stație meteo de la care primesc date culese de senzori.
 
Primul document scris referitor la organizarea protecţiei civile în România îl constituie Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 prin care se aproba Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populaţiei civile, rezultată în urma efectelor devastatoare ale primului război mondial. În timpul celui de-al II-lea razboi mondial, structura a funcţionat sub denumirea de Comandamentul Apărării Pasive, în cadrul Ministerului Aerului şi Marinei. După 1945 şi pe toată durata postbelică a „războiului rece” concepţia şi structurile organizatorice – care funcţionau în cadrul Ministerului Forţelor Armate – au fost influenţate de potenţialul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit al armei nucleare. Anul 1952 marchează momentul când, în România, au fost organizate primele state-majore ale apărării antiaeriene regionale, cu servicii specializate la nivelul  localităţilor şi unităţilor economice.
 
În 1978 a apărut primul instrument legislativ modern – Legea nr. 2, consfinţind implementarea concepţiei moderne de apărare civilă, în această perioadă conturându-se şi o doctrină a pregătirii populaţiei şi a factorilor de decizie pentru a fi capabili să răspundă unor situaţii de producere a dezastrelor. Transformările produse după Revoluţia din Decembrie 1989 au determinat perfecţionarea activităţilor de protecţie civilă, la 11 mai 1990 România ratificând Protocoalele Adiţionale nr. 1 şi 2 la Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate.
 
În 1996 a fost promulgată Legea 106 – cel mai complet act normativ pe linia protecţiei civile, racordat la cele mai noi structuri europene ale timpului, ce a consfinţit şi schimbarea titulaturii instituţiei, aparţinătoare de Ministerul Apărării Naţionale.
 
Procesul de structurare şi modernizare a protecţiei civile a continuat, fiind statutat prin Legea 481/2004. Profesionalismul cadrelor din Protecţia Civilă a fost probat în multe ocazii în aceşti ani de existenţă: la inundaţiile catastrofale din anii 1970, 1975, 1999, 2000 şi 2001; cutremurele devastatoare din 1940 şi 1977; secetele prelungite; accidentul de la Centrala nucleară Cernobîl; accidentele aviatice şi tehnologice; alunecările de teren cu impact catastrofal asupra localităţilor. Au fost organizate aplicaţii naţionale şi internaţionale, obiectivul principal fiind pregătirea şi antrenarea personalului din administraţia publică, judeţeană şi locală, din inspectoratele, comisiile şi formaţiunile de la judeţe, localităţi, instituţii publice şi operatori economici, a personalului propriu şi din structurile subordonate, pentru implementarea în sistemul de planificare, organizare, pregătire, desfăşurare şi conducere a procedurilor organismelor de specialitate din cadrul NATO, ONU şi UE.
 

În decembrie 2004, prin fuzionarea Comandamentului Protecţiei Civile cu Inspectoratul General al Corpului Pompierilor Militari şi a structurilor judeţene corespondente, a luat fiinţă Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, cu structuri similare în teritoriu şi o complexă structură organizatorică de sprijin la nivelul administraţiei publice centrale şi locale. Componentă a Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, IGSU este elementul integrator şi coordonator la nivel naţional al tuturor instituţiilor cu atribuţii în managementul situaţiilor de urgenţă. Pornind de la ceea ce s-a realizat pe multiple planuri, specialiştii protecţiei civile sunt preocupaţi să-şi desfăşoare activitatea la parametri optimi, care să permită profesionalizarea la toate nivelurile, pentru a fi permanent în slujba comunităţii, un element de baza al societăţii, generator de încredere şi siguranţă.