Cazinoul din Constanţa - zbucium de istorie

În antichitate se spunea că norocul este dat ori favorizat de către zei. De altfel, primul joc de noroc a avut loc chiar între cei trei magnifici ai puterilor cereşti atunci când Zeus, Poseidon si Hades au decis să-şi împartă lumea cea de deasupra şi cea de dedesubt la... zaruri.

După aceea odată cu muritorii de rând ce au luat în stăpânire Pământul nu a fost nevoie decât de-o frântură de timp pentru ca oamenii, mai mult sau mai puţin coborâtori din zei, să facă asemenea prea puternicilor din Olimp.

Precum se observă din gravurile medievale ce o reprezintă pe zeiţa Fortuna aceasta ducea cu ea Roata Norocului peste care aşezase ca stăpân chiar pe nestatornicul şi perfidul duh al Hazardului

 

Pe lângă zarurile cu şase feţe pe care pătimaşii închinători ai Fortunei le cunosc atât de bine spre a le hotărî soarta romanii au folosit şi zarurile cu 20 de feţe.

 

In Grecia şi Roma antică, aristocraţii îşi petreceau parte din timp în locuri special destinate viciului stârnit de jocurile de noroc.

  

Treptat, locurile de joc s-au înmulţit, deşi au rămas la fel de exclusiviste, iar jocurile de noroc au devenit o practica curentă a înaltei societăţi din acele vremuri. Şi dacă, mai târziu, la 1387, francezii şi-au adjudecat titlul de inventatori ai cărţilor de joc, cei care le-au popularizat au fost germanii, care, în 1440, graţie tiparniţei lui Gutenberg, au realizat primele pachete cu asemenea cărţi.

Cuvântul cazinou este de origine italiana şi se asociază cu o casa de dimensiuni reduse - casini - unde se întâlneau cei bogaţi, unde, nu de puţine ori, viciul era la el acasă şi unde, între două jocuri de noroc, se puneau la cale treburile ţării. Prima casa oficială de jocuri de noroc şi-a deschis porţile la Veneţia, în 1626. Oraşul lagunelor a rămas vreme îndelungată "Mecca" jucătorilor împătimiţi. Atât de mult se câştiga aici, încât, de-a lungul canalelor, funcţiona o adevărată reţea de hoţi şi asasini, care îi atacau adesea pe câştigători, după ce aceştia părăseau localul. Se pare că infractorii aveau complici atât printre jucători, cât si printre mânuitorii instrumentelor ce împărţeau norocul în sălile de joc ale cazinourilor.

În ceea ce priveşte pokerul modern, specialiştii în istoria jocurilor de noroc susţin că acesta este o combinaţie de jocuri persane, italiene si englezeşti, fără a putea spune însă cu exactitate cine şi când anume l-a inventat.

Cazinoul prin trăirile artiştilor plastici

 

Ca spectacol, edificiul Cazinoului surprinde prin locul unde a fost ridicat, prin asimetricul volumelor şi provocarea privitorului de a-i intui de la exterior spre interior intimitatea şi funcţionalitatea spaţiilor. Surprinde, de asemenea, şi prin limita ce demarcă ţărmul artificial linearizat încă de la consolidarea falezei de promenadă. Vivacitatea şi efervescenţa viului este prezentă şi în veşnica frământare a mării şi haoticul spectacol al cerului din care răzbate strigătul neîntrerupt al păsărilor stăpânitoare peste cer şi apă.

Arta fotografică a speculat încă din primul moment neasemuitul potenţial de expresie al clădirii. Real sau mai puţin real, aspectul imortalizat de pelicula magică a incitat permanent pe privitorul şi magicianul luminii şi umbrei care urmăreşte lumea din spatele obiectivului fotografic.

 

Orice nor e dat de cer pentru a deveni veşnic şi stabil. "... Ce e val, ca valul trece... ce e nor e precum aburul de zare... acoperă în noapte Luna şi peste zi acoperă chiar şi măritul Soare..."

 

Luna plină mai clară ca nicicând naşte miracole în sufletele celor ce şi-au ales faleza spre a le fi loc de liniştire a neodihnei de peste zi

  

Deşi anotimpul pare bacovian, luminozitatea reflexiei coloanelor dă o notă optimistă iar continuarea reflexiei prin surprinderea ascendentă de la imaterial spre material face ca imaginea fotografică să imprime trepidaţie de viaţă. Pare că ploaia de vară s-a aruncat în volbură peste mozaicul promenadei pentru ca aceasta să aştepte razele unui apus aducător de limpeziri încă din primele momente de crepuscul.

 

Efectele unghiului nemărginit sunt atât de incitante încât privitorul este trimis pe deoparte spre sensul sugerat de artist dar, în egală măsură şi spre propria percepere de sine

 

Emblematica construcţie a Cazinoului constănţean inaugurat în 1910 a fost transpusă în variate forme de exprimare plastică

 

Ochiul şi spiritul artistului de vocaţie poate surprinde adesea aspecte subtile peste care cei mai mulţi trec fără a le lua în seamă.

 

Peniţa, creionul sau penelul au încercat nu de puţine ori să prindă nemurirea luminii şi a umbrei din jocul de volume şi contururi al controversatei plăsmuiri arhitectonice de pe faleza Constanţei.

 

Orice altă formă de trăire a emoţiei artistice este o capacitate de a trăi "întâmplarea" artistică a privirii ce se lasă împlinită cu surprindere de irepetabilul. Compoziţia peisajului este subtil formulată de arhitectul demiurg ce a pus piatra şi cimentul să dăinuiască pe micul promontoriu rupt mării pe faleza dintre Farul genovez şi începutul digului ce apără dinspre larg al portului Constanţa.

 

În vremurile de azi, lentila aparatului de fotografiat se desfată într-un regal de contraste "furat" din cele mai diverse unghiuri pe care artiştii "diafragmei" ni-l pot dărui...

 

Cazinoul - Începutul istoriei

Cazinoul Constanţei a fost una dintre primele construcţii destinate pentru socializare şi distracţii. Aproape imediat după ce oraşul a fost preluat de către administraţia românească prefectul Remus Oprean a considerat că pentru ceea ce urma să devină oraşul era necesară ridicarea unui astfel de local. Istoria Cazinoului a început în jurul anului 1880.

 

La acea vreme stabilimentul se numea Cazin sau Kürsaal (din limba germana) era o construcţie de paiantă, fardată cu scândură la exterior. Se afla lângă Farul Genovez, la capătul dinspre mare al bulevardului Elisabeta în imediata apropiere a Hotelului Carol I. Cazinul dispunea de sală de dans.

 

Existau două săli de lectura unde "vilegiaturiştii" puteau citi ziarele locale şi reviste, precum ,,Telegraf", "Farul Constanţei", dar şi publicaţii precum, ,,Figaro" sau ''L'Ilustration". Existau de asemenea două săli de jocuri şi o terasă cu deschidere la malul mării. Terasa era locul preferat de întâlnire al turiştilor şi a elitei constănţene dar şi a marinarilor ambarcaţi pe navele ce operau în port. În localul Cazinoului erau frecvente reprezentaţiile teatrale, concertele, balurile mascate, seratele cu caracter caritabil, conferinţele, recitalurile instrumentale sau cele susţinute de primadona operei din Milano de origine română, Carlotta Leria. Jocurile de şah, domino sau table susţineau interesul celor ce îşi doreau o companie pentru a se destinde în prezenţa unor companioni. Predomina aerul de vacanţă al „pleziriştilor".

 

Era locul în care Constanţa devenea un loc de unde se putea pleca cu amintiri plăcute. Distracţia şi petrecerile făceau cunoscut oraşul celor ce îl aleseseră spre a le fi gazdă ospitalieră a verilor la ţărm de mare. Cazinoul reprezenta locul în care Caragiale susţinea conferinţe şi unde se citeau fragmente din scrierile sale. Cu titlu anecdotic putem menţiona că intrarea se făcea pe bază de abonament sau cu bilete cu preţ variabil (Preţul abonamentului familial era de 50 de lei iar intrarea la baluri costa 2 lei de persoană).

 

Această primă amenajare este menţionată şi de Barbu Ştefănescu Delavrancea care a vizitat Constanţa în 1887 când a fost inaugurată statuia lui Ovidiu. El povestea: „În port, marinari români şi marinari englezi...sunt nelipsiţi de la petrecerile organizate la Casino, la Hotel Carol sau pe bulevard."

 

Tot în anul 1880 oficialii oraşului au considerat că lângă acest local trebuia construit ceva mai potrivit pentru urbe pe măsură ce aceasta va deveni din ce în ce mai frecventată de "vilegiaturişti". S-a preconizat construirea de către Henry Guaracino a unui pavilion ce urma a fi situat mai jos de nivelul bulevardului. Contractul cu Guaracino a fost semnat un an mai târziu, de primarul Panait Holban şi prevedea că, după perioada de închiriere a localului (1881 - 1885), întreaga construcţie să intre în proprietatea comunei Constanţa.

 

În anul 1890 s-a pus deja problema unei construcţii definitive a Cazinului. Se ridicaseră câteva platforme dar erau modeste ca dimensiuni şi nu puteau oferi nimic din ceea ce ar fi adus cu sine o terasă. Era nevoie de acel loc ce putea oferi cu generozitate confort unei seri plăcute la mal de mare.

 

Promontoriu de la marginea estică a falezei se continua în mare printr-o formaţiune de stânci răzleţe pe care îndrăzneţii se avântau fie spre a pescui, fie spre a simţi cât mai de aproape zbuciumul de val şi frământările spumei vânturată haotic de vânturile sosite de la larg.

 

Extremitatea estică a peninsulei Constanţa prin promontoriul său expus pe un amplu sector către larg avea de asemenea şi spre nord un şir de stânci de pe care se putea admira punctul cheie al falezei coastei de vest a litoralului Mării Negre. Este vorba despre Capul Singol (actuala locaţie a Pescăriei).

 

Începerea lucrărilor a fost tergiversată pentru mai multă vreme. În anul 1891 o furtună puternica a distrus în mare parte clădirea din lemn a Cazinului. Primăria a ajuns la concluzia că este mai ieftin să ridice o noua clădire decât să o repere pe cea parţial distrusă. Kürsaalul a fost demolat la începutul anului 1892 (pe 29 ianuarie a fost aprobată demolarea). Locul noului local a fost mutat de lângă Farul Genovez spre port aproximativ în zona unde este amplasat actualul edificiu al Cazinoului.

 

Lucrările au început în aprilie 1892 la cererea primarului Al. Belik şi a fost dat în folosinţă în 1893. A fost tot o construcţie din paianta, susţinută de piloni din lemn.

 

Si acest stabiliment era compus dintr-o sală de dans, mai multe încăperi şi o terasa deschisă către mare. În acest „frumos Salon" aşa cum îl descria ziarul "Farul Constanţei", publicul se strângea „ ... pentru a petrece. Necesitatea lui era simţită de tótă lumea. Situat pe malul Mărei, împodobit cu drapele şi destul de spaţios, a devenit locul de întâlnire al tuturor. Diua se converséda, séra se jócă la sunetele musicei militare..."
Fotografia de mai sus datează din perioada anilor 1900 deoarece se observă cu uşurinţă că nu fusese ridicată Casa Manisalian (1904)

 

Cuvinte de un inedit specific începutului de veac au surprins imagini care duc cu gândul la o lume apusă, plină de farmec, aproape ireală. Ele au fost subliniate şi de observaţiile scriitorului Petru Vulcan: ,,Îndată la început ne atrage pavilionul de petrecere, ale cărui picioare se ridica din valuri, câtă vreme veranda e împinsă deasupra marii. Fereştile, sara, sunt iluminate a giorno, în lăuntru cântă musica şi părechi vesele dansează bostonul; din afară lampioane atęrnate spre mare fac o lumină feerică, sub care dame şi domni conversează intim, desfătându-se în marea dinaintea lor, ca-n «O mie şi una de nopţi»".
(Începând cu anul 1904 pe faleza Constanţei, în imediata apropiere a Catedralei Sf. Petru şi Pavel, pe B-dul Elisabeta, a existat la fel de emblematică clădirea Casei Manesalian. Ulterior în perioada interbelică ea avea să devină sediul Camerei de Comerţ. Clădirea a fost bombardată în timpul celui de-al doilea razboi mondial şi a fost demolată. Pe locul ei a fost ridicat un bloc ce a oripilat prin autenticul său stil comunist.)

 

Scriitorul Ion Adam consemna la rândul său în monografia oraşului apărută în anul 1907 şi intitulata ''Constanţa pitoreasca": ,,Una dintre atracţiunile care strânge cea mai multă lume la un loc este Cazinul. Primăria are grijă din timp să năimească pentru sezon una dintre cele mai renumite orchestre din ţară, care să cânte în lunile iulie şi august pe terasa Cazinului, între orele 5-7 şi 8-12 seara. Pentru a lua parte la aceste concerte zilnice, vizitatorii plătesc o anumită taxă pe care o fixează mai înainte Consiliul Comunal.

 

În serile liniştite cele două terase ale vechiului cazin se umplu de lume aleasă, care-şi ia gustările afară, în faţa mărei ascunsă în noapte şi asculta armoniile amăgitoare ale orchestrei.

 

Cazinul vechi este făcut numai din lemn şi aşezat pe ţăruşi puternici, pe marginea bulevardului. În salonul acela improvizat s-au bucurat şi au petrecut la baluri multe rânduri de sezonişti strânşi acolo din toate colturile ţării şi din toate părţile lumii. Azi însă se pare ca şi cerinţele au ajuns mai pretenţioase şi lumea priveşte cu milă la bătrâna baracă care a octrotit atâtea întâlniri şi extazuri. Strălucirea de altădată a Cazinului a fost pierdută. Pereţi sunt scorojiţi. Sunetul pianului a încetat să se mai audă, singurele zgomote fiind acelea ale muştelor sau porumbeilor. Podelele, care înainte obişnuiau să geamă sub tocurile doamnelor, au fost acoperite de mizeria acumulată în decursul anilor în care a căzut pradă indiferenţei.

 

Primăria s-a gândit atunci la o schimbare îndrăzneaţă, potrivit şi sborului pe care l-a luat oraşul şi a hotărât să facă un cazin cu toate înlesnirile moderne de petrecere. Deoarece disponibilităţile financiare erau precare încă de la începutul construcţiei (anii 1891-1893) se pusese problema rentabilităţii Cazinului. Iniţial a fost închiriat unui antreprenor, dar ulterior Consiliul Comunal a hotărât să-l exploateze în regie proprie. După ce a constatat că cheltuielile abia sunt acoperite de venituri, primăria a oferit iarăşi spre închiriere Cazinoul.

 

În mai 1902 antreprenor al Cazinului devine unicul fiu al marelui povestitor Ion Creanga, căpitanul C.I. Creanga, despre care George Călinescu spunea că ,, nu era nici deştept şi nici nu avea vreuna dintre însuşirile tatălui."
In cererea adresată autorităţilor locale, căpitanul Constantin Creangă solicita, în dublă calitate de cofetar şi bucătar, să i se închirieze Cazinoul, menţionând totodată deosebitele servicii pe care le poate oferi: ,,Cunoscând lumea aleasă a persoanelor ce frecventează acest cazin, mai ales în timpul sezonului şi fiind convins ca un serviciu curat, prompt şi mai ales cuviincios se răsfrânge în prima linie a gospodăriei comunale, posedând aceasta experienţă şi dispunând de un personal ales şi încercat, cunoascând cele doua limbi uzuale pentru străinii ce s-ar abate la Constanţa."

Căpitanul Creanga a reuşit să convingă Primăria Constanţa să-i închirieze Cazina pentru suma de 2000 de lei pe an. Pe lângă plata chiriei, Primăria i-a impus antreprenorului Creanga să pună în vânzare ,,articole de consumaţiune de cea mai buna calitate '' şi să folosească pentru iluminare ,, petroleum de cea mai buna calitate pentru a nu produce nici un miros''.

 

Ţărmul Constanţei era inospitalier pentru majoritatea corăbiilor şi vaselor mari. Se iscau adesea furtuni puternice ce făceau navele surprinse în apropierea coastei să devina prada stâncilor. Clădirile aflate imediat pe malul mării aveau de asemenea serios de suferit. În fotografia de sus se remarcă o corabie eşuată în urma unei astfel de furtuni.

 

Revenind la cele scrise de Ion Adam. Acesta intuise cu exactitate faptul că vechiul cazin era demodat, deoarece, încă din anul 1903 edilii constănţeni, respectiv primarul Cristea Georgescu şi prefectul Scarlat Vârnav începuseră demersurile de ridicare la Constanţa a unui Cazino modern, asemenea celor de pe riviera franceză. A fost dorinţa elitelor oraşului dar şi un fapt dictat de necesitate. Un oraş în plină dezvoltare, cu importantă resursă pentru turism trebuia să aibă o clădire de distracţii pe măsură şi nu o improvizaţie din lemn şi paiantă. În 1903 arhitectul Daniel Renard, care locuia în Constanţa, a primit contractul pentru Cazinou.

(Arhitectul Daniel Renard s-a născut la Dragomireşti (jud. Neamt) în anul 1871 şi a decedat în anul 1935 (incert). Studiile superioare le-a făcut la Paris. La întoarcerea în ţară a promovat ideile noului curent modernist pe care l-a aplicat la realizarea Cazinoului din Constanţa (1907 -1910) şi a hotelului Athenee Palace din Bucureşti, refăcut mai târziu de Duiliu Marcu. La data inaugurării( 15 august 1910) Daniel Renard ocupa funcţia de arhitectul şef al Ministerului Agriculturii).

 

Renard a făcut primele schiţe în care clădirea ce urma a fi realizată avea trăsături clare "Art Nouveau".

 

Mai marii politici aflaţi la putere în acel moment, diriguitori ai urbei tomitane, umblaţi prin Europa vremii, au fost de acord şi au dat cale liberă pentru începerea lucrărilor. În egală măsură însă, parte a politicienilor din opoziţie, au adoptat o poziţie de contestare a proiectului, fiind susţinătorii promovării unui stil arhitectural cu dominantă autohtonă.

 

Nu toată lumea era entuziasmată de concepţia lui Daniel Renard, motiv pentru care clădirea Cazinoului avea să fie un subiect aprig de discuţii, stârnind nenumărate controverse. Proiectul lui Daniel Renard era acceptat şi comentat favorabil de către liberali, aflaţi la putere, dar respins şi aspru criticat de partidele de opoziţie, stârnind în cele din urma un adevărat conflict politic pe plan local. De altfel, arhitectul era un om de încredere al prefectului Scarlat Vârnav.

 

În una din fotografiile executate imediat după inaugurarea Cazinoului. se observa conformitatea (relativă) cu proiectul iniţial. Extensia de pe terasa (etaj) dinspre est nu fusese încă realizată.

 

Se observă din fotografia anterioară adăugirea ce a completat structural latura estică

 

Foarte mulţi dintre contestatari erau contrariaţi de asimetria şi irepetabilitatea elementelor de construcţie. Proiectul avea personalitate, susţinea distinct partajarea în spaţiu a elementelor particulare pentru cele două aripi ale clădirii precum şi pentru faţadele dinspre faleză şi dinspre mare.

 

Arcele şi evolventele precum şi decoraţiunile cu compoziţii din simbolistica marină făceau notă aparte în raport cu stilul neoclasic românesc pe care îl clamau conservatorii autohtoni.

 

Concomitent, edilii bucureşteni îl solicitaseră pe Daniel Renard să proiecteze ceea ce avea să fie cel mai mare hotel bucureştean al vremii: Athenee - Palace, terminat în 1910 şi realizat tot în stilul "Art Nouveau".
Renard era destul de contestat şi avusese o serie de eşecuri costisitoare, după ce clădirile proiectate de el - Palatul Administrativ şi cel de Justiţie - au crăpat, în timp ce calculele pentru construcţia Halei, ca şi cele de la Casino (parţial), erau greşite.
În toiul acestor dispute construcţia Cazinoului a început totuşi. Lucrările erau supravegheate de chiar proiectantul Daniel Renard. El şi-a început realizarea proiectului şi a dispus turnarea concomitentă a fundaţiilor pentru a asigura platforma, „decupată din mare", pe care urma să se realizeze construcţia.

 

Pentru a realiza o linearitate a falezei, şi a consolida zona ce avea să fie "răpită" din mare, a fost nevoie de o cale ferată pe care s-au transportat importante cantităţi de material de umplutură şi consolidare. Această cale ferată pornea ca o ramificare din port şi s-a extins până la extremitatea falezei din zona Farului Genovez. După terminarea lucrărilor ea a fost dezafectată şi demontată faleza suportând etape succesive de amenajare pentru traficul vehiculelor şi cel pietonal.

 

În anul 1905 jocurile politice ale vremii au făcut ca liberalii să plece de la putere iar locul lor a fost luat de conservatori, care aveau (după cum s-a subliniat) alte opţiuni în privinţa Cazinoului constănţean. Conservatorii au renunţat la prestaţia lui Daniel Renard şi au apelat la unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi români din acea perioadă, Petre Antonescu, care a conceput proiectul unui Cazinou mult mai complicat, asemănător unui teatru, având la extremităţile faţadei două turnuri.

 

Într-o adresă emisă pe 8 august 1905 de Ministerul Lucrărilor Publice, se preciza că arhitectul Petru Antonescu a fost desemnat să realizeze noile planuri ale Cazinoului care a propus o construcţie în stil neo-românesc. Planul lui Petre Antonescu era o construcţie cu fundaţii, parter, antesol, două etaje şi pod.
Prima serie completă de planuri pentru construcţia clădirii a fost trimisă spre evaluare şi aprobare în februarie 1907.
Când cea de-a doua fundaţie a edificiului a fost gata, în 1907, liberalii au revenit însă din nou la putere, în aceeaşi formula administrativă. Analizând stadiul de execuţie al cazinoului primarul liberal Cristea Georgescu a identificat unele inconveniente ale proiectului lui Petre Antonescu iar rezoluţia finală a edilului l-a repus în funcţie pe Daniel Renard.
(n.b. - îmi permit, cu respect, să îl citez pe domnul arhitect Radu Cornescu care face afirmaţia că "nici măcar o virgulă din proiectul lui Petre Antonescu nu o regăsim în ceea ce este azi Cazinoul din Constanţa")

 

A urmat turnarea celei de-a treia fundaţii care a fost şi ultima. Construcţia Cazinoului în forma lui actuală a fost începută în anul 1907 (urma să fie finalizată în 1910).
Privind cu atenţie se distinge în imagine o garnitură de tren în zona şantierului unde se ridica clădirea cazinoului.

 

Odată cu avansarea lucrărilor de construcţie şi începerea finisării clădirii a început şi taluzarea terenului dintre Bulevardul Elisabeta şi faleza recent construită.

 

În această fotografie realizată pe terasa Casinei de lemn se poate observa în fundal schela de acces şi clădirile de pe şantierul noului cazinou.

 

În arhivele constănţene există mai multe documente care atestă prin înscrisuri dificultăţile ce au grevat asupra termenelor de finalizare a Cazinoului

În decembrie 1909, o comisie formată, la propunerea lui Ion Bănescu, din inginerul Elie Radu şi arhitecţii Ion Mincu şi D. Maimarolu a fost solicitată să studieze lucrarea în derulare a Cazinoul. Aceştia au formulat observaţii moderate. S-a întocmit un act care urma să stea la baza finalizării edificiului.

 

Notificarea prin care se înainta procesul verbal asupra evaluării stadiului de realizare a construcţiei Cazinoului având adnotată aprobarea pentru modificările propuse de comisie şi de asemenea aprobarea pentru plata comisionului în valoare de 1500 lei.

 

Procesul verbal întocmit de comisia coordonată de inginerul Elie Radu şi din care făceau parte arhitecţii Ion Mincu şi D. Maimarolu

 

Comisia a studiat cu atenţie oportunităţile pentru ca localul să corespundă atât funcţiunilor de cazinou cât şi a acelora de sală de spectacol.

 

Se preconiza adăugarea unei săli restaurant şi a unei bucătării cu toate dotările necesare. Se sugera ca scara de onoare să fie degajată cu o arcada spectaculoasă. S-a recomandat construirea de vestiare, toalete noi şi suprimarea unor trepte si ferestre.

În urma constatărilor de specialitate consilierii din comisiile tehnice ale primăriei au luat iniţiativa să-l solicite pe arhitectul Victor Gh. Stephănescu pentru a se ocupa în continuare de modificările recomandate (V. Gh. Ştefănescu se remarcase în mod deosebit cu ocazia Expoziţiei de la Bucureşti din 1906 ce marcase 40 de ani de la urcarea pe tron a Regelui Carol I. El va fi desemnat ulterior pentru a construi Moscheea Carol I, finalizată în 1913, localul Primăriei terminat în 1921 şi Cazinoul din Mamaia realizat ceva mai târziu în perioada 1931-1934). El urma să evalueze modificările propuse şi planurile necesare, precum şi să supravegheze lucrările. Arhitectul a proiectat printre altele chiar scena şi decorurile, de a căror realizare s-a ocupat pictorul-decorator V. Hugo.

 

Datorită tergiversări cvasipermanente constructorii s-au lovit de criză. "Sunt trei ani de când am luat licitaţia construcţiei Cazinoului Comunal. Această lucrare ar fi trebuit să fie terminată în cel mult un an şi jumătate, însă din diferite cauze, toate datorite comunei, cum au fost schimbarea completă a pro-actului, modificări ale proiectului pentru că a fost făcut în pripă, diferite aprobări care au întârziat, nu s-a putut face plata la timp a multor lucrări", se consemnează în actele Primăriei din anul anul 1910. Documentele arată că, exact cum s-a întâmplat la începutul campaniei, când datoriile se ridicau la 289.000 lei, tot din lipsa finanţelor, s-au pierdut trei ani, ţinând capital şi garanţie angajate la construcţia acestei clădiri.

 

Din cauza acestor întârzieri, firma constructoare a pierdut bani şi nu s-a putut angrena în demararea altor lucrări. "Vă facem responsabili de orice întârziere care ne-ar duce la pierderea timpului şi neterminarea lucrărilor la data indicată", acuzau constructorii pe amploaiaţii Primăriei Constanţa, în urmă cu un secol.

Deoarece lucrările trenau din lipsa de fonduri, la data de 19 martie 1910, Ministerul de Interne aproba repartizarea sumei de 500.000 lei pentru terminarea Cazinoului Comunal. Cu aceşti bani au putut fi definitivate o importantă serie de lucrări.

 

Pentru ca imobilul să fie terminat, odată cu suplimentarea sumei pentru terminarea lucrărilor, s-a încheiat un contract cu arhitectul Grigorie Călinescu. Primăria se obliga să-i plătească acestuia 14.000 lei în trei rate din care ultima parte abia la încheierea lucrărilor.

 

În contract se stipula că în cazul în care arhitectul nu-şi îndeplineşte clauzele contractuale, Primăria poate rezilia contractul fără avertisment. Deşi au mai existat probleme ele au putut fi depăşite astfel că spre final s-a considerat că totul a mers suficient de bine.

Pentru confecţionarea dotărilor interioare a fost angajată, prin licitaţie publică, Casa E. Prager&D.Biller din Bucureşti căreia i s-au plătit 79 mii lei.

 

Pagina 1 a Procesului verbal de atribuire a lucrărilor de mobilier şi dotare facilităţi către firma câştigătoare a licitaţiei.

 

Pagina 2 a procesului verbal pentru executarea mobilierului. Preţul confecţionării şi instalării mobilierului s-a ridicat la acel moment la suma de 79.100 lei, plătibili în două rate.

 

În imagine coperta dosarului pentru furnizarea mobilierului de către firma "E. Prager& D.Biller" şi o factură pentru pianina Julius Eldhtner (Leipzig) cumpărată de la firma N. Miskhozniky din Bucureşti pentru suma de 1525 lei

 

Facturi, devize şi sume care de fiecare dată sunt insuficiente... Veşnicul calvar al celor de atunci şi al celor de azi.

 

Există acte din care reiese că lucrările efectuate la subsol au costat 63.491 lei, la parter - 106.787, iar la etaj - 39.430. În total, s-au cheltuit 209.708 lei. La această sumă se adaugă încă 547.616 lei pentru balustrade şi grilaje, lustre şi corpuri de iluminat, mobilier, alte decoraţiuni.
Electricitatea a fost instalată de Societatea Anonimă de Gaz din Budapesta iar feroneria a fost executată de fabrica Wolf din Bucureşti.
Asfaltarea trotuarului exterior şi grilajul de fier cu trei porţi au fost realizate de firma M. Segal din Bucureşti şi au costat 19 mii lei.
Primăria a mai cumpărat şi un pian de la firma Otto Harnisch din Bucureşti şi a angajat o orchestră de 18 persoane cu 20 de mii lei pe sezon.
Lucrările au costat la final circa 1.300.000 de lei. Suma nu a acoperit însă decât construcţia propriu-zisă. S-au adăugat şi alte cheltuieli pentru mobilier, iluminat , feronerie şi comisionul arhitectului (care a urcat la 5% faţă de 4% cât se ceruse iniţial).

Acesta a fost preţul final (1, 5 milioane lei) deşi conservatorii, care nu au reuşit să impună proiectul lui Petre Antonescu, au afirmat că suma a depăşit 2 milioane de lei.

Deşi a costat foarte mult, cazinoul a stârnit, cum era şi de aşteptat, controverse încă de la inaugurare. Au fost multe voci venite atât de la politicieni dar şi de la ingineri şi arhitecţi de seamă ai momentului care au criticat realizarea pentru diverse vicii tehnice, de execuţie sau pentru că pur şi simplu era o realizare a celor din opoziţia politică.
Pe 8 august 1910, ziarul „Conservatorul Constanţei" scria: „Cetăţenii Constanţei pot acum să se mândrească şi ei cu ceva. Noua clădire a Cazinului Comunal, despre care începusem să credem că nu se va mai isprăvi niciodată, întocmai ca mitologica pânză a Penelopei, este în sfârşit gata. Din punctul de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit. Complecta asimetrie şi amestecul babilonic al stilurilor, din care se desprinde impresiunea nelămurită a unei plăsmuiri hibride, fac din noul cazin comunal un monument ridicat în cinstea nepriceperei şi prostului gust".

 

La 15 august 1910 (Sf. Maria), Cazinoul a fost inaugurat în prezenţa principelui Ferdinand. Au fost ţinute discursuri omagiale pentru regele Carol I, primul ministru Ionel Brătianu, ministru V. Morţun şi au fost organizate un spectacol susţinut de trupa de teatru Davilla şi un bal fastuos la care au luat parte notabilităţile Constanţei.
Este posibil ca imaginea de mai sus să fie imortalizată imediat după inaugurarea clădirii deoarece nu se observă amenajările de decor ambiental.

De multe ori presa vremii, deloc îngăduitoare, folosea clădirea Cazinoului în disputele politice şi adesea îl catalogata în fel şi chip. Dacă spre exemplu, într-un număr din martie 1910, ziarul „Conservatorul Constantei" caracteriza Cazinoul drept ,,o matahala împopoţonată cu tot felul de zorzoane" în decembrie 1911, ziarul „Drapelul", oficiosul local al liberalilor, îl critica pe primarul Titus Cănănău, deoarece în calitate de inginer şef a aprobat planurile şi devizele de construcţie, deşi ,,prin situaţia d-sale de şef al serviciului tehnic şi consilier comunal, putea şi era chiar dator sa zădărnicească şi să împiedice monstruozitatea".
(O opinie asemănătoare formula şi diplomatului francez George Oudard, care a vizitat Constanţa în 1935. Clădirea Cazinoului i s-a părut acestuia oribilă. În carnetul sau de voiaj diplomatul nota: ,,un lucru este decepţionant în aceste locuri primitoare: albul casino, pretentious complicat, al celui mai îngrozitor stil 1900, care încarcă ţărmul mării.")

Imediat au început cererile pentru închirierea noului Cazinou. La 15 martie 1911 a fost închiriat lui Alphonse Hietz, proprietar de restaurante şi hoteluri din Bucureşti. Punând în prim-plan rentabilitatea ''stabilimentului", care costase enorm, primăria a trecut peste toate opoziţiile şi la aceiaşi dată Consiliul Comunal a autorizat jocurile de noroc, iar localul a fost dotat cu două mese de billiard şi 17 mese rotunde pentru jocurile de cărţi. În scurt timp, Cazinoul din Constanţa a devenit unul dintre stabilimentele cele mai cunoscute de acest gen din Europa, fiind preferat de împătimiţii jocurilor de noroc care veneau aici, incognito, din toate colţurile lumii.

 

In 1912, Primăria a organizat licitaţia pentru concesionarea Cazinoului comunal, licitaţie câştigată de baronul Edgar de Marcay. Contractul a fost perfectat cu avocatul Nicolae P. Simonide din Bucureşti în calitate de mandatar al Baronului lui de Marcay. Baronul conform clauzelor din contract a început la surt timp construcţia Hotelul Palace, cu scopul de a deservi clienţii cazinoului. Avându-se în vedere clientela pretenţioasă şi sofisticată a Cazinoului, pentru proiectarea hotelului s-a apelat la un arhitect francez, care a conceput o clădire moderna şi eleganta, în stilul rivierei franceze.
(La 28 martie 1912, arhitectul E.P. Goué a primit comanda pentru proiectul hotelului.)

Cazinoul, la rândul lui modernizat, s-a redeschis la 1 iulie 1912. La festivitate a luat parte ca personalitate de marcă a conservatorilor prinţul Griguţă Cantacuzino. Unele ziarele şi-au schimbă de data aceasta abordarea. Este cazul „Conservatorului Constanţei": „Vasta sală a restaurantului era tixită de un adevărat High-Life, iar orchestra românească de sub conducerea dlui Dinicu executa în aplauzele frenetice ale mulţimei admirabile bucăţi clasice şi naţionale".

 

Fotografie de început de secol din zona peninsulară unde se remarcă deja ceea ce avea să devină una din imaginile simbol ale urbei constănţene: Cazinoul.

 

Fotografia surprinde parcă trecerea prin soartă a devenirii... de la vechea cladire a casinei de lemn, la noua clădire Art Nouveau din beton.

 

In imagine, o fotografie uşor de datat: 1912. Moscheea Carol I se află în faza de finalizare iar minaretul acesteia nu fusese încă ridicat. Ţinând cont că moscheea a fost inaugurată în 1913 şi minaretul a fost construit în 1913 deducem că anul realizării fotografiei este 1912. Se poate remarca poziţia reciprocă dintre moschee şi Cazinou. Turla care se vede în stânga geamiei aparţine Bisericii bulgare "Sf. Nicolae vechi"

 

Imaginea falezei spre Hotel Carol I şi Farul genovez unde se vede clar intreruperea formata de intrândul din stânga. În aceasta locatie avea să se ridice în 1912 clădirea anexa a Cazinoului... Restaurantul...

 

Restaurantul a fost construit în perioada martie-iulie 1912. şi este o construcţie gen parter cu terasă. Este amplasat în axul Cazinoului, făcând legătura între cele doua Bulevarde. Terasa aflata la nivelul Bd. Elisabeta servea pentru orchestra.

 

Aici se pare că este vorba despre aceiaşi fotografie ca şi cea anterioară dar sub o altfel de prelucrare

 

Finalizarea clădirii restaurantului a fost o contrapondere de echilibru a deschiderii faţadei Cazinoului şi totodată a separat funcţional elementele de consistenţă ale ansamblului. S-a produs, cel puţin la nivelul pietonal, o bună acoperire a decorului în partea dinspre uscat. Apărea astfel firească tendinţa ca privitorul să perceapă clădirea arhitectului Daniel Renard ca pe un element al decorului maritim fără să se simtă stânjenit de o prezenţă a spaţiului vegetal frust pe care îl putea oferi o grădină sau un parc.

 

La momentul inaugural calea de acces pe faleză şi scările erau degajate si cu vegetaţia în creştere.

 

Viitorul parc al cazinoului... Natura prin excelenţă se naşte şi creşte... Arborii de azi sunt parte dintre ei cei ce în fotografie abia par răsădiţi

 

Restaurantul (clădirea actuală a acvariului) după inaugurare

 

Restaurantul, după ce vegetaţia avea să dea plinătate parcului ce respira în aerul de vară.

 

În prezent el găzduieşte actualul Acvariu. Bineînţeles că prin schimbarea destinaţiei iniţiale de restaurant, la interior au fost făcute mai multe modificări ale compartimentării spaţiului iar la exterior, funcţie de calitatea deciziilor edililor şi de abilităţile artiştilor plastici s-au produs decoraţiuni mai mult sau mai puţin inspirate.

 

Terasele Cazinoului au fost cu predilecţie destinate pentru plăcute conversaţii şi companii în jurul unor ceşti de cafea, delicatese de cofetărie şi răcoritoare sau băuturi fine deopotrivă.

 

Spaţiile semi-închise vitrate asigurau atât confortul cât şi deschiderea panoramică asupra mării.

 

Terasele atent expuse luminii precum şi mobilierul uşor din răchită confortabil şi adecvat scopului făceau ca şederea în bătaia soarelui să capete valenţe deosebite de relaxare.

 

Aşa se face că la începutul secolului al XX-lea, Cazinoul era un loc cu totul aparte, unde aveau acces numai cei bogaţi şi aventurierii, unde ţinuta de seara era obligatorie, iar luxul o atitudine firească. În acelaşi timp, Cazinoul era considerat un loc de pierzanie, extrem de amăgitor. În sălile lui se consumau drame, se trăia cu pasiune intensă patima jocurilor creând o aura de mister în jurul acestei clădiri, a cărei istorie cuprinde multe tragedii şi poveşti nefericite. Adesea, cei ruinaţi la jocurile de noroc sfârşeau noaptea în valurile întunecate ale mării, sau într-o camera de hotel, cu un glonte în tâmplă.

 

Problema Cazinoului din Constanţa s-a dezbătut inclusiv în Parlamentul României, dar oricât de puternici erau cei care se opuneau existenţei lui şi oricât de întemeiate criticile, această clădire a continuat să fie exploatată conform destinaţiei sale iniţiale. Jocurile de noroc nu au fost interzise, aceasta fiind de altfel atracţia Cazinoului şi scopul construirii lui.

 

În ziarul „Viitorul" vorbindu-se despre misterul de după 12 noaptea se făceau referiri despre desfrâul „cel mai pătimaş", despre cetele de femei uşoare, în special „artiste, străine". Localul era catalogat ca „...tripou, tavernă, loc de pierzanie, iată calificativele de loc măgulitoare pentru edificiul conceput la ţărm de mare de Daniel Renard".

 

Localnicii şi turiştii în egală măsură au apreciat cu multă plăcere posibilitatea promenadelor în lumina apusului şi adierii brizelor de seară

 

Băncile, bine întreţinute şi poziţionate de-a lungul falezei dădeau posibilitatea unor plăcute şi tihnite clipe de relaxare.

 

După o vreme, pentru a fi protejate de stihiile viscolelor şi a gheţii năvălite din mare din timpul iernii băncile au fost trase spre parcul ce prindea contur

 

Atmosfera marină răcorea în mod plăcut excesele din temperatura orelor de peste zi.

 

 

La inaugurare trotuarul din jurul clădirii a avut un important rol pentru ca cei ce deplasau într-o plăcută preumblare să fie aduşi spre terasele unde se putea servi băuturi răcoritoare sau o tradiţională cafea turcească.

 

Se puteau muta băncile de pe trotuare astfel încât să fie mai departe sau mai aproape de balustrada falezei.

 

Efectele artistice în fotografie erau urmărite şi puse în valoare de mulţi dintre cei ce lucrau asupra peliculei oferindu-i acesteia perspective şi contururi cu interesante jocuri de umbră şi lumină.

 

Până la ridicarea clădirii restaurantului partea din faţă a clădirii cazinoului părea că mai aşteaptă un punct de sprijin pentru a se echilibra

Deşi bine proporţionată şi interesantă ca desfăşurare, balustrada falezei prezenta unele imperfecţiuni vizibile mai ales prin linearitatea nu tocmai perfectă a umbrelor proiectate pe trotuar.

 

Spaţiul verde şi aleile erau însă armonios concepute preluând prin generozitatea deschiderii şi a perspectivei absenţa unor arbori maturi care mai târziu aveau să schimbe întregul decor al falezei. De altfel, nici clădirea anexă a Cazinoului, restaurantul, nu există în această fotografie.

 

Fotograful ce a imortalizat aceste imagini a mizat cumva pe un traveling intuitiv în momentul când a deplasat spre înapoi aparatul de fotografiat pentru a deschide perspectiva imaginii.

 

O uşoară rotire spre dreapta a aparatului ne dă posibilitatea să apreciem azi ceea ce atunci nu era nici pe departe cunoscut "street view".

 

Printr-o deplasare spre extremitatea estică a falezei se cuprinde deja şi rondoul de langă Farul Genovez

 

Imaginea Cazinoului surprinsă dintr-un unghi mai puţin accesibil pentru majoritatea celor ce dispuneau de un aparat fotografic. Fotografia a fost realizată de pe mare de undeva din apropierea micului deba