Irish pub

Topul restaurantelor

Punem acum veiozele pe un candidat orgolios, pe seama caruia flutura multe vorbe senzationale, de pilda cea conform careia Irish pub ar fi unul din putinele cluburi care nu-s nevoite nici sa plateasca taxe de protectie, nici sa se sprijine pe carjele unor marimi locale - pentru ca amfitrionii sai au inimi de piatra. Piatra, de altfel, e blazonul localului, pentru ca Irish pub e, probabil, primul din urbe (cel putin ca proportii) care a intuit nobletea si farmecul brut al pietrei si lemnului in peisajul urban. Chiar daca, din nefericire, e vorba de o "intuitie" de import si chiar daca "piatra", de fapt, e un soi de caramida "patinata" cu dibacie. Salbaticia acestei constructii s-a mulat de minune pe-acel primitivism de etos local, intens refulat, manipuland cu subtilitate o mica doza de anarhism cu doua masuri de snobism, sever calibrate. Moda, care lasase deja cateva dare notabile prin capitala (pescuiesc, din memorie, pilda clubului Terminus) s-a intins imediat si la noi in oras, cu virulenta si stangacie: desi ne-am procopsit, peste noapte, cu o duzina de stabilimente ambalate in lemn si piatra, cred ca le poti numara pe degete pe cele care n-au deraiat spre kitsch. Partea buna (se gaseste mereu o parte buna) e ca, macar, s-a mai potolit furia dementa a luciului, a plasticului si, mai ales, a gresiei proptite-n pereti ca o nuca (cel mai hidos exemplu e celebrul asezamant Cleopatra din Mamaia, cu oribilele sale coloane care n-ar ispiti nici macar daca ar fi proptite la intrarea intr-o baie de aburi). Cei care nu scapa nici o ocazie sa se laude ca au sarit parleazul perfidului Albion, cartesc ca ce "se mananca" la Irish n-ar fi chiar "irish". Ma multumesc sa spun ca mie mi s-a intamplat sa mananc "afara" la un local cu specific romanesc si, desi mi-a placut teribil, n-am fost in stare sa apreciez daca chestiile care imi traversau matele erau cu adevarat specialitati mioritice. Asta, poate, si din cauza ca in Romania toate sosiile sunt "originale" si ca probabil, vorba lui George Calinescu, adevaratul specific national o fi tocmai faptul ca n-avem nici un specific. Cand vor fi si la noi destule localuri cu specific romanesc, ca sa avem criterii de comparatie intre autentic si facatura, voi indrazni, poate, sa ma exprim. Retin, deocamdata, jalea lui Mircea Dinescu, mare amator de carnati din ficat de gasca - o specialitate valahiceasca, cica, pe cale de disparitie. (Habar n-aveam: credeam ca specialitatea noastra sunt gasculitele - pe cat posibil vii, cu suvite blonde si pulpe fripte cu dosul palmei.) La o azvarlitura iute de furculita prin meniul din Irish pub, as spune ca suma specialitatilor culinare irlandeze este carnetul. Aproape orice ai comanda, primesti carne sa-ti atarni si de urechi. Servirea e sobra, aproape cazona, singurul lucru pe care l-ai putea reprosa personalului rasat si disciplinat fiind oboseala care tradeaza, uneori, prin zambetul retinut, o tensiune si-un ritm infernal de lucru. Ceea ce nu e, neaparat, in defavoarea clientilor: in Irish pub mi s-a intamplat ceva unic, fiind singurul local in care-am primit o nota de plata cu o valoare mai mica decat consumasem. Am refacut, cu amicii mei, toate calculele si-am constatat ca ospatarul se pacalise cu vreo 60.000 de lei. Cam atat valora "bonusul" pe care-l primise, deci nu ruinase localul. Totusi l-am chemat si i-am platit diferenta. Impresionat, baiatul ne-a cerut permisiunea (auzi, permisiunea!) sa ne ofere un vin din partea casei, chestie care ne-a mirat si mai mult. Mici detalii de genul acesta, precum si atmosfera foarte placuta - cu o muzica aleasa cu finete si inteligenta - fac din Irish pub un local de top. De preferat, totusi, sa-l vizitati noaptea, pentru ca ziua e destul de aglomerat si atmosfera se dilueaza. Era si o vorba: "ce loc frumos! pacat ca e locuit".