Reconstituirea

Secul zilei

"Cina cea de taina" a lui Leonardo de Vinci e o pictura celebra. E atat de celebra incat a ajuns sa se vorbeasca mai mult despre ea decat sa fie privita. Majoritatea oamenilor n-au vazut-o niciodata dar stiu despre ea din auzite. Asa ca sunt nevoiti sa creada tot ce se spune. Si, tipic situatiilor de genul acesta, probabil ca prea putin din ce se spune e adevarat. Celebritatea picturii intrece insasi pictura. Vedem tot felul de filmulete stiintifice despre tablou, documentare facute cu seriozitate si putere persuasiva, construite, de regula, in jurul cate unui prezentator cu par alb, lentile groase la ochelari si gesturi de spadasin. Albul parului inspira o puritate angelica, iar lupele ochelarilor induc un misterios sentiment de siguranta: intre noi fie vorba, ar trebui sa ne inspire, mai degraba, neincredere. De unde stim cand a fost ultima oara la oculist? Poate trebuia sa isi schimbe de mult dioptriile dar i-a fost lene s-o faca. Totusi mergem pe mana lui. Are par alb - zicem ca-i om serios. Are ochelari - inseamna ca nu-i va scapa nimic. Gesticuleaza? Poate a fost agent de circulatie inainte. Si-atunci avem un motiv in plus de incredere. Ca nu ajunge oricine sa dirijeze traficul. Acolo trebuie sa stea un om cu mintea foarte ordonata, care stie precis unde isi tine toate lucrurile. Ce s-ar intampla daca ar ajunge in intersectii unul care bajbaie dupa papuci dimineata? Probabil se dau teste foarte dure pana se stabileste omul potrivit pentru aceasta meserie de precizie: candidatii sunt pusi, de pilda, sa doarma in dormitoare comune, cu camere de vederi ascunse sub pat. Dimineata e clipa adevarului: ala care a nimerit din prima-n papuci e omul nostru. Care bajbaie, nasol: o masina nu-i un papuc. Daca scapi un cascat de-asta in mijlocul strazii, ies niste ambuteiaje de nedescris. Dar ce treaba are asta cu arta? Pai are: pentru dirijorul de trafic, o intersectie e cel putin Filarmonica de la Viena. Agentul e un Karajan al soselelor, un Celibidache al semafoarelor! Deci sa-l privim pe prezentatorul nostru cu tot respectul. Nici nu trebuie musai sa-l ascultam. Avem toata increderea ca ce spune el spune bine. Apoi ce farmec mai are sa te uiti la un documentar cu sonorul deschis. Sa primesti totul mura in gura. Un documentar se presupune ca face putinaaa educatie. Pentru asta trebuie sa fie si nitel interactiv. Sa taiem, deci, sonorul si sa ne concentram la alternanta prezentator-pictura. Despre ce poate sa fie vorba? Probabil ca dirijorul soselelor incearca sa faca o reconstituire. Incearca sa inteleaga cum au ajuns personajele din "Cina cea de taina" in pozitia aia. Putem incerca si noi asta, acasa. Dar cum vom reusi daca nu stim ce-a fost in mintea lui Leonardo? E clar ca n-a asistat personal la scena aia. Si, chiar daca ar fi asistat, era greu sa surprinda chiar momentul cheie, cel de maxima intensitate si incarcatura emotionala: pana intinzi sevaletul, pana insiri pensulele si amesteci uleiurile, personajele se tot hatana, intra si ies din cadru, nu stau dupa tine. Inseamna ca Leonardo a fost nevoit, la randul lui, sa faca o reconstituire. Dar ce reconstituire! Parca-i o reclama la Kodak, asa i-a prins: un super-instantaneu. Aproape ca auzi zgomotul tacamurilor, clinchetul paharelor, susoteala apostolilor. Dar de ce-ar susoti apostolii? Care moment al cinei a fost reconstituit de Leonardo? Daca privim cu atentie fetele personajelor, atitudinea lor si, mai ales, ce se mai afla pe masa in momentul acela, suntem aproape siguri ca e momentul final: vinul s-a dus, friptanele sunt de mult mistuite. Probabil ca nu le-a ajuns nici pe-o masea: unii arata de parca ar fi lins cu miezul de paine si sosul de pe fundul blidului. Trebuie sa fi fost o caricuma tare scumpa. Apoi expresiile de pe fetele mesenilor, care exprima o ingrijorare moderata: mai mult ca sigur ca-i momentul in care-a sosit nota de plata. Sunt la stramtoare, dar carciumarul, care asista de la distanta, nu trebuie sa stie asta, asa ca se inclina discret unii spre altii, mimand o conversatie elevata, in timp ce pe sub masa isi trec de la unul la altul nota de plata. De-aia i se si spune "cea de taina": trebuie sa fim atenti la detalii. In scena prinsa de Leonardo, nota trecuse deja pe la toti mesenii si ajunsese la Iuda. E un moment de tensiune sublima. Iuda e in incurcatura, nu mai e nimeni in curtea caruia sa arunce pisica. Toti susotesc de una, de alta, se fac ca ploua. De ce s-a oprit Leonardo tocmai aici? Pentru ca scena asta contine cel mai mare mister, cea mai puternica incarcatura emotionala: se vor descurca? Cum vor iesi din impas? Fara sonor, secventa pare atat de pasnica, de serioasa, ca o sesiune de comunicari stiintifice. O secventa mai incolo si totul ar cadea in derizoriu, vaduvind opera de substanta misterioasa ce-i confera celebritatea. Adica momentul in care Iuda s-a ridicat de la masa si-a zis, iesind pe sapte carari: "baieti, pai ma duc sa fac rost de niste parale. Parerea mea."