Neştiuta rivalitate a Bisericii cu presa

Relaţia celor două structuri, Biserică şi presă laică, este una de necunoaştere reciprocă. Or, e păgubos să nu-ţi cunoşti adversarul.

Pentru că despre adversitate e vorba, de fapt: Biserica şi presa particulară îşi dispută - şi nu ştiu în ce măsură sunt conştienţi slujbaşii lor de asta - influenţa asupra credinţelor şi mentalităţilor, cu efecte evidente asupra alegerilor colective şi a tendinţelor societăţii. Nu putem vorbi de "duşmănie", însă de concurenţă, de rivalitate nedeclarată, cu siguranţă, da. Încerc, mai întâi, să-mi probez afirmaţia, urmând să detaliez expresiile vizibile ale acestei întreceri neoficiale şi asimetrice. Ambele entităţi operează cu o oglindă ideală pe care o pun în faţa oamenilor: Biserica poartă cu sine şi ni-L arată permanent pe Hristos, ca model suprem, în timp ce presa raportează evenimentele, zilnic, la standardele unei lumi perfecte din punct de vedere al fiabilităţii şi al moralei. Dacă-şi respectă misiunea, ambele au atât rol de exorcizare, cât şi de corectare a comportamentului. Dar - şi aici intervin separaţiile care le transformă în concurente - în timp ce prima pregăteşte persoane, a doua lucrează asupra colectivităţilor, nediferenţiat. În timp ce una, prin moştenirea sa, "antrenează" pentru o viaţă viitoare, cealaltă, dată fiind natura sa comercială, vizează îmbunătăţirea acestei vieţi. Biserica păstrează şi aplică o Tradiţie, presa se defineşte prin căutarea şi popularizarea Noului, în toate formele sale. Răspândirea memoriei versus fascinaţia prezentului, conservare contra progres, veşnicie întrezărită ori dinamism indiferent de obstacole. Diferenţa fundamentală, însă, depăşeşte această enumerare: Biserica urmăreşte mântuirea, o miză de care presa e totalmente străină, un subiect cvasi-inexistent în ziare sau în programele audiovizuale. Şi e firesc să fie aşa; asta nu pot să priceapă, între altele, reprezentanţii Bisericii care se plâng de conţinutul editorial. Da, jurnalismul ar trebui să aibă şi rol formator, însă, chiar şi atunci când patronii realizează particularitatea acestei afaceri, obiectivul presei, fie ea şi una responsabilă, rămâne funcţionarea mecanismelor sociale, nu salvarea sufletelor. (În cazul extrem, sufletele nu sunt decât obiecte numai bune de manipulat, mijloace utilizate pentru atingerea scopului de business şi de putere. La fel şi aflarea adevărului, cu "a" mic). Din această divergenţă de interese decurge adversitatea. Repet: această adversitate e conştientizată într-o măsură destul de slabă printre preoţii şi ierarhii care intră în contact cu presa; dacă ar face-o, ei nu s-ar mai aştepta la susţinere sau la împuţinarea atacurilor. (În tabăra cealaltă, pentru că acţiunea concertată e imposibilă, lucrurile vor continua în acelaşi stil, prin dezinteres şi superficialitate). Prin această divergenţă se poate explica şi violenţa tuturor dezbaterilor pe teme ireconciliabile precum avortul, homosexualitatea, eutanasia ori implicarea socială a Bisericii. E normal - în sensul de justificat - ca presa să încerce să "muşte" din dogme, deoarece manifestarea sa, fiind sub presiunea efemerului, nu poate fi decât orizontală. E banal, de asemenea, ca un critic al religiosului, al "închistării" şi "habotniciei" ortodoxe, să fie cu atât mai prezent în mass-media cu cât e mai virulent: o regulă simplă a jurnalismului spune că audienţa creşte direct proporţional cu anvergura ţintei. Ceea ce continuă să mă mire este, aşa cum spuneam la început, necunoaşterea reciprocă. Jurnaliştii cât de cât catehizaţi sunt excepţiile, ceea ce face ca purtătorii de steag ai şarjelor anti-ortodoxe să fie mai degrabă colaboratorii şi invitaţii din zona intelectualităţii de stânga. Or, pentru asta, capii BOR ar trebui să spună "bogdaproste", fiindcă a avea adversari de calibru, civilizaţi şi aflaţi la vedere e salutar pentru orice entitate care vrea să rămână vie. Mai mult decât atât, dacă unul critică de dragul binelui, dacă nu-i iese nimic material din asta, înseamnă că aceluia îi pasă, iar el trebuie îmbrăţişat ca frate de ideal. Dincolo, în Biserică, necunoaşterea zace pe o comoară de subiecte, una care ar putea străluci în ziare şi pe ecrane dacă ar fi înfăţişată. Tehnica de a crea ştiri din evenimentele pe care oricum le trăieşti nu e foarte dificil de învăţat, iar Biserica, slavă Domnului!, trăieşte din plin. Însă lipsa de interes în a comunica şi prin alte canale decât cele proprii este, trebuie s-o recunoaştem, la fel de justificată precum criticile venite din presă: preoţii şi monahii ştiu că ştiu realitatea incomparabil mai bine decât orice alţi actori sociali. Lor li se destăinuie cele mai ascunse dureri; ei cunosc şi au de-a face continuu cu pânza freatică a vieţii. De aceea oamenii Bisericii nu resimt nevoia de a purta la suprafaţă bătăliile de influenţă. Acestea sunt câştigate cât timp ei îşi fac datoria, cât timp nu-şi uită sau reneagă ascendenţa supraistorică. Şi nici o campanie de presă nu are şanse de izbândă împotriva acestei certitudini.