Repetandu-l si multiplicandu-l pe Ceausescu

Vine turul doi al alegerilor prezidenţiale şi situaţia este, puţin spus, catastrofală. Şi aceasta, nu din cauza „crizei economice sau sociale", nu a „lipsei democraţiei", ci în primul rînd a dispariţiei unui orizont de sens politic. Spus ceva mai radical pentru a evidenţia tragismul situaţiei: România de azi se afla la nivel de discurs şi sens politic sub nivelul perioadei ceauşiste. De ce?

de Vasile Ernu

Simplu spus: în ceauşism ştiam la nivel intim, ceea ce ne unea, ne dădea sens şi speranţă, cine este duşmanul şi care este modelul pe care-l visăm şi dorim. La singura reflecţie şi întrebare politică românească „Eu cu cine votez?" aproape fiecare cetăţean îi ştia răspunsul. Problema era că atunci nu aveam ce alege, fiindcă am acceptat ca în locul nostru să aleagă „ei". Acum, întrebarea „Eu cu cine votez?" ne arată că de fapt, povestea se repetă, că ne găsim în acelaşi tip de situaţie în care votul nostru nu contează, că indiferent ce alegem, „realitatea" rămîne aceeaşi, că de fapt, nu e nimic de ales. Viaţa noastră politică este percepută mai degrabă ca un fenomen climateric. Nu facem distincţii între „revoluţie" şi „fulgere", între „comunism" şi „catastrofe naturale", iar cînd trebuie să analizăm între candidaturile Băsescu şi Geoană deseori am impresia că discutăm despre furtună, lapoviţă şi ninsoare. Avem o „climă vitregă"... A gîndi aici un partid sau o platformă politică care să aducă o schimbare esenţială e la fel de absurd ca şi cum ai propune crearea unui partid care să lupte pentru introducerea climei subtropicale în România.

Imaginea stencil-ului „Vin în 5 minute" al artistuluiDumitru Gorzoar trebui să ne bîntuie zi şi noapte. De ce „repeating Ceauşescu"? Cum repetăm şi mai ales cum multiplicăm astăzi acelaşi mecanism pe care l-am urît atît de mult?

De la „partidul agaţă-tot" la „partidul-cartel"

(Acum un an, înainte de alegerile parlamentare, scriam pentru HotNews pe această temă. Rămîn în principiu la aceleaşi opinii preelectorale.)

În România, mulţi ani a funcţionat foarte bine modelul „partidului agaţă-tot" sau cum l-a numit teoreticianul lui,Otto Kirchheimer,catch-all party.De la FSN şi PDSR pînă la PSD, modelul „partidului agaţă-tot" a funcţionat perfect. Pînă şi „partidul prezidenţial" PDL a fost construit urmînd acest model. Noul „catch-all party" românesc, PDL-ul, a pus laolaltă trandafirul „socialist" al PD-ului, pe o culoare portocalie care simbolizează „ideologic" victoria anticomunistă (de factură neo-liberală) şi a „agăţat" în ultimii ani şi establishment-ul intelectual românesc (de factura neo-conservatoare).

Dar de cînd au monopolizat instituţiile statului, „partidele agaţă-tot" au început treptat, treptat să depindă de subsidiile acordate de către stat. Participînd la putere, aceste partide, au început să se topească în structurile statului, devenind însuşi statul. Puterea a devenit nu un scop, ci sensul acţiunii lor. Astfel are loc „confiscarea statului" care este pus să funcţioneze nu în scopul binelui societăţii, a binelui comun, ci în interesul privat al unui grup restrîns. Membrii acestui gen de partide, cu mici excepţii, nu mai sînt oameni din diverse pături sociale, cetăţeni simpli, ci diverşi demnitari şi personaje care au funcţii în stat. Aşa apare un nou model de partid: partidul clasei politice,numit de Peter Mair şi Richard Katz, „partidul-cartel". Acesta nu mai reprezintă masa de alegători, ci doar pe cei de la putere, clasa politică. Am impresia ca atunci cînd au scris despre apariţia acestui model în Occident, cei doi teoreticieni s-au inspirat din modelul politic românesc, căci de ceva vreme, modelul „partidului-cartel" face furori în politica românească. Sau poate că noi am reuşit să „cartelizăm" sistemul de partide cum n-a reuşit nimeni altcineva.

Sistemul de „partide-cartel" seamănă foarte mult cu modelul economic de piaţă oligopolistic din care lipseşte aproape cu desăvîrşire concurenţa: un mic număr de companii controlează o mare parte din piaţă. Cum ne învaţă DEX-ul, „cartelul este o uniune monopolistă în care mai multe întreprinderi din aceeaşi ramură de producţie încheie o convenţie, stabilind preţurile, condiţiile de vânzare şi de aprovizionare, termenele de plată, cantitatea de mărfuri ce urmează să o producă fiecare şi îşi împart pieţele de desfacere, în vederea limitării sau eliminării concurenţei." Pe astfel de pieţe, cererea nu este determinată nici de preţ, nici de calitatea mărfii.

Tendinţa principală în ceea ce priveşte modul de dezvoltare al „partidului-cartel" este dezvoltarea reţelei administrativ-birocratică. Aceasta este legată de modul de utilizare a resurselor administrative şi de consolidarea intereselor sociale în jurul instituţiilor puterii. Astfel se creează mecanisme prin care interesele unui număr tot mai mare de straturi sociale sînt legate de instituţiile puterii. Ceea ce tehnic a ajuns să se cheme „partidul-puterii" creează „structuri ale puterii" care se extind de la reţelele birocratice elementare, pînă la structuri socio-profesionale. Nu întîmplător cînd are loc schimbarea de putere se schimbă nu numai funcţionarii publici, şeful instituţiilor publice, ci şi directorul de spital sau uneori chiar portarul unei şcoli. Aceste reţele funcţionează perfect ca „structuri ale puterii".

„Partidul-cartel" este o nouă etapă în evoluţia, sau mai degrabă, a degradării, vieţii politice româneşti. Politicianul „partidului-cartel" se îndepărtează tot mai mult de alegător, el fiind interesat nu de un anume proiect politic, ci de venirea la putere şi de utilizarea ei în propriul interes. Partidele mari încep să se combine, indiferent de situaţie, de ideologii (care lipsesc cu desăvîrşire) şi de animozităţi politice pentru a rămîne în sfera puterii. „Partidele-cartel" nu pot fi outsider-ii puterii, pentru că ele sînt funcţionale numai cînd sînt la putere. În astfel de sisteme, partidele sînt în opoziţie doar formal, ele colaborînd armonios cu cei aflaţi oficial la putere, mai ales cînd e vorba de redistribuţia fondurilor, resurselor sau a posturilor.

Care sînt riscurile unui astfel de sistem? Pe lîngă faptul că trăim într-un stat monopolizat de un grup mic de interese care mimează democraţia şi care produce o economie de piaţă de tip „crony capitalism", sau cum a fost botezat la noi, „capitalism de cumetrie", în rest, nimic nu e „grav". Problema gravă, după cum se vede, este faptul că interesele şi nevoile marii majorităţi nu se intersectează prea des cu nevoile acestui mic grup care a confiscat statul. Analiştii susţin că efectele modelului „partidului-cartel" pot fi şi mai grave. Fie pot apărea partide populiste care combina perfect tehnicile „partidului-cartel" cu cele ale „partidului agaţă-tot" şi devin „partide ale întregului popor" (a se vedea cazul Rusiei), fie pot apărea partide radicale de dreapta care încearcă să rezolve în stilul lor specific multele probleme nerezolvate de „partidul-cartel".

Nu ştim ce va fi. Curînd vom mergem la vot să alegem un nou cartel, adică acelaşi cartel. Ce-i de făcut? Asta este deja o altă temă şi un alt gen de întrebare.

Sursa: presa.nu