Amintiri cu cei ce-au condus destinele oraşului Gheorghe Mihăieşi - „În administraţia locală se practică principiul cine împarte parte-şi face"

 În ediţia de mâine vom prezenta alte dezvăluiri ale fostului primar

Gheorghe Mihăieşi a fost cel de-a doilea primar ales al Constanţei post-decembriste. Spune amuzat că nimeni nu i-a mai solicitat un interviu de când a părăsit „jilţul" primăriei. Ne-a spus poveşti adevărate despre administraţia locală, evidenţe pe care nu le vedem, dar şi o poveste necunoscută despre Cazino.

Aţi fost primar într-una dintre perioadele nu foarte fericite din punct de vedere economic. Să recunoaşte, înainte de anii 2000 investitorii străini nu se îngrămădeau să vină în România. Cum aţi reuşit să manageriaţi oraşul în acele condiţii?

Pot să spun că modul cum i-am primit, cum i-am acceptat, cum am expus problemele respectivilor... să ştiţi că în perioada respectivă veneau foarte mulţi şi era la începutul acestor transformări de sisteme. La un moment dat chiar ajunsesem să considerăm că toată activitatea asta nu este deosebit de importantă pentru că veneau, stăteam de vorbă, le prezentam situaţia oraşului, prezentam perspectivele, ei se orientam, beam o cafea şi pe urmă dispăreau. Erau două categorii: d-ăştia care veneau cu bani puţin de afară şi vroiau să prindă o afacere aici, în judeţul nostru şi după-aia să se îmbogăţească dacă se putea şi erau şi oameni serioşi care veneau să privească genul acesta de investiţii destul de serios în perspectiva oamenilor care urmau. Pe mine mă interesau aceste contacte pentru constănţeni, v-am spus. Mă interesa cu precădere să văd dacă putem realiza ceva, Constanţa, prin excelenţă, nefiind un oraş industrial, ci unul turistic, deci în turism sigur că, dacă găseşti condiţii favorabile poţi să dezvolţi câteva afaceri care să îi ajute pe locuitori, în sensul că se creau locuri de muncă în timpul verii, erau posibilităţi de a munci pe litoral de a câştiga nişte bani şi aşa mai departe. Dar, mulţi au fost, puţini au rămas. Chiar ne creasem o oarecare abilitate de a depista interlocutorii de la început dacă au ceva de oferit sau vin pur şi simplu să se intereseze, să vadă despre ce e vorba, după care o cafea şi plecau.

Cum era viaţa de primar în acele vremuri? Totuşi, ecourile Revoluţiei, ale anilor comunismului, erau încă puternice. Mai mult, aţi fost al doilea primar ales al oraşului.

Bugetul de atunci nu se compară cu cel de acum, iar din celelalte puncte de vedere, am fost numai pe organizare: eu am organizat primul Consiliu Judeţean, al cărui preşedinte am fost, iar următoarea a fost primăria, pe care am preluat-o de la dl. dr. Neagoe şi am încercat să o organizăm şi să scoatem cât mai mult din ce puteam să facem noi la momentul respectiv. Eu sunt constănţean şi mi-am dorit foarte mult pentru oraşul acesta ca lucrurile să pornească bine. Atunci era perioada când nu aveam aşa mai planuri de dezvoltare a oraşului, cât să realizăm un oraş curat. Ne luptam cu gunoaiele, să scăpăm de ele şi am scăpat. Vroiam să găsim o formă de întreţinere gospodărească a oraşului şi am găsit-o, după care, sigur, au apărut problemele curente în oraş, fiindcă vrând-nevrând se dezvolta, lumea venea cu tot felul de idei, vroiau să realizeze cât mai mult, era o trecere de la un sistem şi, în condiţiile astea, sigur că trebuia şi noi să ne adaptăm. Am avut o echipă de oameni entuziaşti, care cunoştea foarte bine şi administraţia de dinainte de Revoluţie şi care s-au pliat şi pe noul tip de administraţie. Şi ei, la rândul lor, s-au adaptat. Ce ne chinuia pe noi la momentul respectiv? Nu aveam cadrul legislativ asigurat, nu aveam legile. Parlamentul muncea, dar într-un anume ritm, iar noi eram flămânzi, ceream tot timpul pentru noua organizare, pentru ceea ce vroiam să facem, posibilitatea de a ne manifesta. Oamenii erau şi ei puţin... nu reticenţi, dar destul de reţinuţi vizavi de ceea ce doream noi să facem prin schimbarea de sistem, pentru că era o schimbare efectivă de sistem administrativ, erau obişnuiţi atunci să se ducă la primărie şi să ceară case, să li se dea apartament şi aşa mai departe. Între timp a venit şi forma de proprietate privată, oamenii care au avut case au vrut să le recupereze. Ca să o recuperezi trebuia să îl dai afară pe cel care stătea înăuntru şi tot căutam căi de înţelegere. Dacă ne trezeam cu trei familii în faţa primăriei care ne cereau locuinţe nu aveam de unde, pur şi simplu. Nu puteam interveni în cartierele astea care sunt emblematice pentru Constanţa, cum ar fi Peninsula, fiindcă legislaţia nu le dădea voie. Erau proprietari, trebuia să găsim forme de colaborare cu ei, iar proprietarii imaginaţi-vă că erau pensionari cu pensii mici, fără venituri, care nu puteau să se apuce să-şi renoveze casa, chiar dacă ea era foarte frumoasă din punct de vedere arhitectonic şi chiar dacă stătea să cadă. Şi acum când te duci în peninsulă mai găseşti case care stau să cadă. Sigur că toate lucrurile astea mergeau în paralel cumva şi cu creşterea pretenţiilor oamenilor. Ei îşi doreau ca oraşul să devină frumos, spectaculos, dar astea erau mijloacele atunci. Şi noi ne doream, dar nu aveam cum să facem. Ce am reuşit noi să facem atunci? Să asigurăm un sistem de salubrizare corect, care funcţionează şi acum, care s-a implicat în menţinerea curăţeniei, să găsim un sistem de depozitare a deşeurilor oraşului şi s-a făcut groapa de gunoi de la Ovidiu în colaborare cu investitori, unde ne puteam depozita gunoaiele, să încercăm cât puteam să deschidem sistemul şi posibilităţile de privatizare ale constănţenilor care încercau să-şi deschidă o afacere, litoralul să înceapă să mişte şi el. Erau lucruri care trebuiau făcute. Ce trebuie ştiut şi acum este că portul, care te duce cu gândul că, uite, Constanţa are port şi se poate folosi şi sprijini, la bunăstare, nu era altceva decât un loc care asigura nişte locuri de muncă. Portul nu aparţinea oraşului Constanţa. El s-a dezvoltat independent, după alte legi caracteristice porturilor. Ne-am dus şi noi atunci să vedem cum era la Marsilia, la Amsterdam, am văzut că acolo sunt legaţi de autorităţile locale, chiar câte un viceprimar se ocupa efectiv de port, iar venitul din port susţinea bugetul oraşului respectiv. La noi nu era aşa. Dar, încet, încet, sigur că oraşul merge înainte, se dezvoltă şi sper din toată inima să se dezvolte frumos şi să fie ceea ce ne dorim pentru Constanţa. Aveam la momentul respectiv linia de troleibuz. Eram singurul oraş din ţară care aproape ecologizasem sistemul de transport în comun, după care am văzut că ceilalţi au optat să-l desfiinţeze, nu ştiu din ce raţiuni, probabil că ei ştiu mai bine...

Aţi spus cu mândrie că sunteţi constănţean. Lăsând la o parte apartenenţele politice, cine credeţi că administrează mai bine un oraş? Un om născut, crescut acolo sau unul venit din exterior, care nu este implicat sentimental în oraşul pe care îl manageriază?

Nu am soluţie la chestia asta. De simţit, sigur că simt că un om născut, crescut în localitatea respectivă, încearcă să-şi ridice oraşul şi să ajute oamenii. Am şi demonstrat asta. Este mândria locală. Unul care vine din afară poate fi mai critic, să vadă lucrurile mai clar, mai pragmatic, să vină cu soluţii care nu întotdeauna sunt cele pe care le-ar agrea un localnic, dar el vine şi taie în carne vie şi ridică, totuşi, calitatea vieţii în oraşul respectiv.

În luna februarie a anului 2000, municipiul Constanţa prin primar Gheorghe Mihăieşi, a avut o mare victorie: a câştigat Cazinoul de la Litoral SA. În 2007, clădirea istorică a Constanţei a ajuns la israelieni şi acum este în paragină. Cum vă amintiţi lupta pentru Cazinou şi cum vi se pare deznodământul?

Lupta respectivă era între consecinţa unui sistem veci, Cazinoul era băgat într-o societate cu caracter turistic, erau nişte oameni care administrau Cazinoul, dar din punct de vedere al proprietăţii apărea clar că este al municipiului. Atunci, sigur că am deschis acţiunea în instanţă pentru a ne recupera Cazinoul cu dorinţa expresă a constănţenilor de a-l menţine ca o emblemă a oraşului respectiv şi de a-l renova, de a-l introduce în circuitul turistic. Ne-am orientat, ne-am dus atunci şi noi să ne informăm despre ceea ce înseamnă un Cazino de factura acestuia şi despre cum ar trebui să funcţioneze. Bineînţeles că prima condiţie care au pus-o cei cu care ne-am consultat, tipi care lucrau în domeniu, a fost ca, dacă îl facem cazinou şi îl introducem în circuit, să facem şi un hotel de cinci stele. Fiindcă cel care vine să joace la cazinou sute sau mii de dolari nu stătea în gazdă, ci într-un hotel care să-i ofere toate condiţiile. S-a ivit o problemă. Era vorba despre asigurarea unor condiţii deosebite, sunt oameni care vin cu bani mulţi, asta era ideea, să-i atragi pe cei cu bani mulţi ac să poţi câştiga pentru oraş prin intermediul cazinoului. Şi a rămas în coadă de peşte. Aşteptam să vină cineva să ne propună să construiască un hotel de cinci stele în zona Cazinoului. La momentul respectiv încă nu arăta aşa deplorabil, arăta bine. Dar căutările noastre nu prea aveau succes fiindcă zona asta nu era acoperită de oameni care să-şi dorească să vină să joace şi aşa mai departe. Jucătorii noştri erau tot ăia pe care îi ştim peste tot şi pe care îi avem, din Piaţa Chiliei, la barbut şi miuţă. În condiţiile astea am intrat într-un impas. Că a ajuns aşa cum a ajuns nu mă pronunţ. Spun doar atât: că îmi pare rău că a ajuns în halul ăsta Cazinoul pentru că noi ne-am luptat să îl aducem la municipiu, ne-am dorit să îl avem, înţeleg că a revenit la oraş după toată tevatura asta politică, când doamna Udrea îl făcea, când primarul şi nimeni nu a făcut nimic. Sigur că o să fie mai greu de refăcut, dar se va reface.

Merită Cazinoul să fie vândut?

Ar fi soluţia ideală, dar vă spun eu că nu găseşte cumpărător. Prin natura activităţii de atunci am studiat toată problema asta şi v-am spus că prima condiţie era aceea. Şi eu găsisem nişte israelieni care până la urmă veneau cu vaporul până în apele noastre internaţionale, jucau pe vapor şi după aia îi duceau pe turişti acolo unde doreau. Puteau juca liniştiţi pe un vapor elegant care nu intra în apele noastre teritoriale, stătea la margine, se bucurau de peisaj, se uitau la Constanţa din exterior şi jucau.

Aţi spus că aţi discutat cu oameni din domeniu. Care era soluţia lor, să se păstreze folosinţa de cazino?

Da, exact aceasta. Absolut, cazinou cu tot ceea ce înseamnă cazinou. Să ştiţi că şi pe lângă cazinouri se duce faima unui oraş. Am fost prin alte oraşe să vedem...

Dar au cazinouri aşa frumoase ca al nostru?

Au cazinouri frumoase. Al nostru are arhitectură, poveste, a devenit emblematic şi nici nu îţi închipui oraşul fără Cazino. Peste ani au fost tot felul de activităţi. În partea de sus a fost arhiva fostului Institut de Judeţean de Proiectări, a fost sală de cinema, loc de întâlnire a Consiliului Local. Se simţeau bine acolo probabil, dar acum nu mai vor. La cum arată Cazinoul... acum, dacă ei îşi doresc să-l vândă, să le dea Dumnezeu să reuşească. Părerea mea este că nu o să găsească aşa de curând pentru că, aşa cum am spus, un cazinou implică multe alte activităţi. Omul care vine să joace la cazinou nu doarme toată ziua şi seara se duce la Cazino. Vrea să se plimbe, să viziteze. Constanţa are o istorie destul de frumoasă şi a fost mereu un oraş cosmopolit, au venit aici armatori, proprietari de nave.

Aţi făcut parte din aparatul administrativ şi după ce aţi părăsit Primăria. Cum aţi văzut de atunci, din 2000 până acum, administraţia publică locală? Care sunt greşelile primarilor, în general?

Nu am contabilizat niciodată, nu am urmărit în mod expres. Însă, mi-am plăcut atmosfera care s-a creat la început, după ce nu am mai fost eu primar. La început a existat o anume dinamică, o anumită atmosferă în dezvoltarea oraşului şi de rezolvare a unor probleme. După care curba a început să coboare din punctul acesta de vedere, şi din cauza legislaţiei, şi din cauza bugetului care niciodată, vă spun că o să închid eu ochii de bătrâneţe, şi niciodată bugetul acesta nu o să ajungă pentru Constanţa. Constanţa este un oraş, aşa cum vă spuneam, cu puternic caracter cosmopolit şi în plină dezvoltare iar cei care vin aici, în general, nu sunt băştinaşi, sunt oameni adunaţi din toată ţara care vin în Constanţa fie mânaţi de o afacere, fie de un loc de muncă, fie de alte motive şi vin cu plăcere pentru că oraşul este frumos şi oferă multe. Dar mi-aduc aminte cu părere de rău.. eram preşedintele Clubului de fotbal Farul Constanţa şi întrebam şi eu în stânga şi în dreapta, măi, vă leagă? Da, ne leagă de echipa Farul Constanţa, ca dovadă că nici acum nu s-au găsit susţinătorii echipei, dar fiecare ţinea cu echipa de unde a venit. Nu era un spirit legat de ceea ce este al tău.

Asta în ciuda faptului că avem unul dintre cele mai vechi cluburi de fotbal din ţară.

Aşa este, este vechi, dar totdeauna a fost neutralizat de cealaltă dragoste pe care au avut-o cei care au venit în Constanţa. Constănţeni au fost puţini, să ştiţi.

Presupun că priviţi cu tristeţe situaţia...

Sigur că da. Şi aici, un ochi râde şi unul plânge. Celelalte sporturi în afară de fotbal au rezultate excepţionale.

Au fost şi finanţate...

Da, este adevărat. Şi aici există o teorie: cu banii cu care ţii o echipă de fotbal ţii trei echipe din celelalte sporturi.

Dar fotbalul aduce mai mulţi spectatori.

Da, dar la noi nu prea aduce. Oamenii vin la fotbal ori când te lupţi pentru titlu, ori când eşti la retrogradare. Când eşti o echipă de fotbal vin doar cei cu adevărat fideli.

Revenind la greşelile administraţiei. L-aţi văzut pe Radu Mazăre crescând ca politician şi administrator de oraş sub ochii dvs. cum a evoluat, ce greşeli a făcut?

Radu Mazăre a reuşit o performanţă pe care eu nu am reuşit-o: să-şi facă o echipă. El a venit din postura de independent şi o echipă foarte bine pusă la punct, de oameni doritori să facă treabă. Eu venind din partea unui partid politic a trebuit, la momentul respectiv, să iau oameni care erau încadraţi în partidul respectiv sau care erau simpatizanţi.

Să vă mulţumiţi cu ce aveaţi?

Exact. Şi din cauza asta echipa cu care am lucrat eu se forma pe parcurs. Radu Mazăre, însă, a venit cu oameni buni, care s-au implicat, şi a avut atunci un debuşeu foarte bun în administraţie. Pe parcurs, aşa cum este şi firesc, începi să te erodezi. Începe să apară nu atât dorinţa de nou cât intri în rutină. Au apărut şi o serie de legi care condiţionează actul administrativ. Mazăre s-a descurcat. El şi-a imprimat un stil personal, un stil de primar cum nu mai găseşti în ţară, legat şi de natura oraşului nostru, a avut un sprijin bun şi din partea Consiliului Judeţean, din partea lui Nicuşor Constantinescu, lucru care contează foarte mult pentru că poţi realiza nişte lucruri. Dar se vede şi rutina asta care nu iartă pe nimeni.

Spuneţi exact ce credeţi că a făcut cum nu ar fi trebuit să facă?

Am punctat mai devreme: nu trebuia să scoată troleibuzele, transport electric şi ecologic, şi a băgat autobuzele. Asta a fost gândirea lor de atunci.

Aţi fi făcut ceva altfel?

Nu pot să spun exact ce nu mi-a plăcut. A depins foarte mult şi de posibilităţi. Acum, municipiul Constanţa dă foarte multe ajutoare. Pe vremea mea, pentru că nu aveam bani suficienţi, luam numai listele cu cei care aveau probleme sociale, funcţionarii din primărie se duceau acasă la ei, nu îi puneam la coadă, aveam listele cu pachetele şi mergeam unde era nevoie.

De ce nu s-a spus până acum?

Pentru că nu era spectaculos organizat. Noi ne adunam când dădeam pachete şi mergeam acasă la oameni. Le dădeam alimente de uz general, ulei, zahăr, făină şi, în funcţie de fondurile aprobate, câte o bucată de carne, nu numai pui, în funcţie de sezon: porc înainte de Crăciun, ouă, cozonac, înainte de Paşti. Le duceam acasă la ei din dorinţa de a nu-i jigni, pentru că erau mulţi oameni săraci, dar şi foarte mândri. Nu se duceau ei să ceară. Vorbesc despre cei care erau pe listă, nu de cei care ar lua oricând orice. Pe de-o parte această acţiune nu este chiar fair play, dar nici ei nu au de unde să ştie chiar cine are sau nu are nevoie. Noi atunci nu aveam posibilitate şi nici oameni care aveau activităţi private care să vină să ne finanţeze sau să ne ajute. Mai făceam pomul de iarnă pentru cadouri pentru copiii care veneau să cânte colinde.

Şi nici nu aveaţi atâtea licitaţii ca acum.

Nu, nu aveam.

Şi nici atâta bătaie de cap.

Asta aşa este!

Credeţi că în administraţia locală se practică principiul cine împarte parte-şi face?

Da, se practică. Nu direct cu legătură către cei care se află pe poziţii publice, dar când umbli cu oala aia plină cu miere de albine mai scapi şi pe degete, mai dai şi la prieteni, mai dai şi la rude, mai dai, în primul rând, în cercul cunoscuţilor. Părerea mea este că lucrul acesta se va diminua şi va dispărea cu timpul. Este ceea ce se întâmplă atunci când schimbăm un gen de administraţie cu alt gen de administraţie.