Oameni şi balauri – o întâlnire improbabilă?

Într-o carte apărută în anul 2002, un antropolog american, David E. Jones, încerca să explice larga răspândire pe glob a miturilor despre creaturile de tipul dragonilor, chiar şi în sânul unor culturi care nu avuseseră de-a face cu reptile, precum inuiţii care, trăind într-un mediu rece, nu văzuseră niciodată vreo şopârlă, nici mare, nici mică. Cartea An Instinct for Dragons propune ipoteza că dragonii prezenţi în mitologiile multor popoare ar reprezenta o creaţie hibridă, născută prin combinarea unor trăsături ale unor animale mari şi primejdioase, care îi înspăimântau pe strămoşii oamenilor

Astfel, dragonii mitologici ar fi un amalgam de caracteristici provenite de la animale precum păsările de pradă, elefanţii, caii, marile feline şi şerpii uriaşi, precum pitonii.

Jones consideră că oamenii ar fi evoluat cu o teamă instinctivă de asemenea animale şi sugerează moduri în care aceste imagini înfricoşătoare ar fi dat naştere diferitelor reprezentări ale dragonilor, întâlnite în culturile lumii.

Teoria sa a fost criticată de alţi antropologi, care au considerat că nu există dovezi suficiente pentru a susţine că teama de anumite animale a omului ancestral ar fi fost încifrată în creierul acestuia şi ar fi evoluat odată cu el, după cum nu e clar de ce n-ar fi putut fi transmise miturile despre dragoni de la o cultură la alta.

Ceea ce rămâne clar e că oamenii au, într-adevăr, o fascinaţie faţă de aceste creaturi, că ele sunt prezente la multe civilizaţii, foarte distanţate în timp şi spaţiu, că multe dintre aceste fiinţe fabuloase au într-adevăr trăsături reptiliene şi că întrebarea "ce-i cu fascinaţia asta faţă de reptilele colosale?" nu e lipsită de interes.

Materialul complet www.descopera.ro