Adevaratul drept la replica

Guvernarea PSD, instalata dupa alegerile din 2000, se caracterizeaza prin coruptie, incompetenta si minciuna. In conditiile unei opozitii politice inconsistente, ale aservirii presei publice (Televiziunea Nationala si Radiodifuziunea) de catre actuala putere, ale presiunilor politice asupra mass-media independenta si societatii civile, PSD si Guvernul Nastase incearca sa instituie un monopol al informatiilor, manifestand puternice tendinte totalitare. La momentul T, cand ministrul Apararii Nationale, in calitatea sa de parlamentar, a gasit de cuviinta ca presa libera ar trebui pusa la zid (nu ca n-ar fi existat un control asupra jurnalistilor si trusturilor de presa si pana acum) prin aberanta lege a dreptului la replica, premierul s-a eschivat, precizand ca, in opinia sa, prezenta prevederilor legii similare de pe meleagurile franceze in normativul lui Pascu l-ar satisface mai abitir. Mai apoi, a intors foaia, sugerand chiar urgenta adoptarii Legii dreptului la replica in varianta virgina propusa de ministrul cabinetului sau. Dupa ce s-a consumat intalnirea dintre reprezentantii Clubului Roman de Presa cu seful statului, cand acesta din urma a promis ca va interveni pentru stoparea aparitiei acestei legi sau macar indulcirea prevederilor, si primul-ministru a revenit la sentimente mai bune. Acum, seful Executivului lasa sa se inteleaga ca legea cu pricina n-ar reprezenta o prioritate a guvernului pe care-l conduce, dar, daca ar fi sa fie pana la urma, legea ar trebui sa imprumute cat mai multe prevederi din surata ei francofona. Ca sa dreaga lucrurile, zilele trecute, premierul declara ca proiectul lui Pascu ar fi fost inspirat din legislatia franceza. Cum este insa tratat dreptul la replica in legile Frantei releva o adevarata prapastie intre cele doua normative, evident, dezavantaj pentru legea Pascu. Legea franceza a dreptului la replica a trecut prin multe avataruri. Initial, legea din 1972 prevedea ca dreptul la replica sa poata fi exercitat de catre procuratura, in cazul in care solicitarea ar fi venit din partea unei persoane puse in cauza, intr-o procedura penala. Parlamentul francez a suprimat insa acest articol, considerand ca este paradoxal ca raspunsul persoanei puse in cauza sa fie acordat institutiei abilitate cu acuzarea. Legea a fost modificata in 1982, iar tribunalele o aplica astazi cu mare strictete, in mod special in domeniul audio-vizualului, pentru a evita incarcarea undelor radio si tv cu mesaje ale unor persoane care s-ar considera lezate. Legea franceza nu acorda dreptul la replica in orice situatie in care o persoana se considera pusa in cauza, intr-un fel sau altul, ci numai atunci cand se poate dovedi ca e pusa in joc onoarea sau reputatia reclamantului. Regulile actuale au fost fixate definitiv printr-un decret datat 1987. Astfel, legea franceza prevede ca dreptul la replica poate fi exercitat si de mostenitorii legali ai persoanei care si-ar simti onoarea pusa in cauza intr-un material de presa. De la inceput s-a facut o distinctie neta intre audio-vizual si presa scrisa. In situatia celei din urma, persoana care se simte lezata are un ragaz de un an pentru a-si exercita dreptul la replica. In cazul radioului sau televiziunii, termenul legal este de numai opt zile. Cererea trebuie facuta printr-un avocat, prin scrisoare recomandata, adresata directorului trustului de presa. Raspunsul trebuie difuzat in maximum 30 de zile de la data publicarii materialului contestat. Difuzarea este gratuita. In fine, prezumtia de nevinovatie este strict respectata, in cadrul prevederilor aceleiasi legi. Acest lucru inseamna ca orice persoana supusa unei anchete din partea justitiei este presupusa nevinovata, pana cand se dovedeste contrariul. Un trust de presa care afirma contrariul poate fi obligat de catre judecator, la solicitarea persoanei care se considera lezata, sa publice o dezmintire. Nerespectarea dreptului la replica si a prezumtiei de nevinovatie se pedepseste cu amenzi exorbitante. In schimb, publicarea raspunsului persoanei lezate sterge din start orice posibilitate de urmarire in justitie a semnatarului (jurnalist) sau a trustului de presa.