Arheologie

Daca ar fi sa cuprindem orasul intr-o anatomie sentimentala, am spune ca parcul Tabacariei e inima verde a Constantei. Desi, daca ne zboara gandul la zoaiele din punga lui ranceda, l-am numi, mai degraba, rinichiul orasului. Iar daca am sta sa-i adulmecam tufele, l-am cartografia drept axila lui transpirata. Dar ala n-ar mai fi atlas sentimental, ci jurnal de front. Sa ducem o batistuta la nas si sa intram, cu curaj, in gradinile lui fermecate. Nostalgiile se vor dovedi mai puternice decat flotilele de tantari, iar umbrele inserarii vor ascunde ca niste maturele vrajite, sub presul aleilor, roiurile de prezervative si rahateii celui mai bun prieten al omului. In adolescenta obisnuiam sa ma opresc pe malul estic al ghiolului si sa privesc cum cade soarele peste cartierul meu, aflat pe malul celalalt. La o anumita ora, blocurile erau scaldate intr-o lumina magica si siluetele lor oglindite in apa faceau ca Tomis Nord sa isi apropie in mod ciudat numele, dat de cativa mucaliti, de "Manhattan al Constantei". Probabil sub vraja aceasta scrisesem, transpirat de emotii, o fraza pe care-am descoperit-o recent, cotrobaind prin ladoiul cu nostalgii mincinoase: "ce frumos se stinge soarele in miasmele Tabacariei, inca miroase a ploaie si aerul umed, parfumat ca o batista de domnisoara, mi se aseaza cuminte pe frunte." Intrigat de abjectia acestui sentimentalism egocentric, m-am imboldit sa reiau un traseu teluric, in cautarea inocentelor mele pierdute: doar aici m-am spurcat prima oara la trup, fumand prima Kentana; aici am iesit prima zi "la pascut", la brat cu o palida si acneica domnisoara; aici am avut, mai tarziu, prima impresie orizontala despre-o fiinta de sex opus; aici fugeam din liceu, sa fac dragoste cu cartile lui Fallaci, Hesse ori Exupery; aici am fugit prima oara de-acasa si am pictat, in bezna mintii si noptii, "primul tablou"; si tot aici fugi de mine un mare amor, sa se dea in barcute cu alt baiat. M-am dus acolo intr-o dimineata, cu mult inainte ca soarele sa zgarie, cu razele lui, poleiala de vise. Ciudat, dar aleile intunecoase, care ar fi putut, foarte bine, sa treaca drept sumbre, m-au vrajit imediat. Era racoare, umbrele copacilor si boschetilor descriau, ca niste spadasini adormiti, tuse anemice prin aerul de cerneala iar cartelile infundate ale broastelor de pe lac ar fi starnit si in pieptul celui mai nenorocit pungas niste simtiri minunate: ah, dati-mi o scripca, sa-i zic mai duios! In lipsa de altceva, m-am asezat, cuminte, pe-o banca si am lasat sa ma fure zorii, cu ameteala lor azurie. Lucrurile incepeau sa se deosebeasca-ntre ele, copacii se trezeau, isi descurcau crengile, "vezi ca sosetele alea sunt ale mele", "poftim, da-mi si tu maieul," pasarelele isi sorbeau cafeluta, grabite sa fuga, apoi, la serviciu, uite ce-nseamna viata in sanul naturii! Apoi ochii mi-au alunecat pe alee si am distins niste contururi mici, ca niste frunze, eram inconjurat de frunze, de parca numai in jurul meu venise toamna si scuturase copacii. Apoi m-am holbat cu mai multa atentie si am sarit in sus: locul era plin de prezervative! Nu zeci, sute de cauciucuri flescaite umpleau aleea ca niste omizi uriase, calcate de compresor. Ihhh, una atarna chiar langa mine, pe stinghia de sus, fluturand indolent sub briza azurie. Iar, nitel, mai incolo, lipita cu finete de muchia bancii, o guma de mestecat. Cineva o lipise cu grija, nu o turtise, nu o aruncase. Apoi o uitase acolo. Se vedeau, inca, in pasta alba si moale, urmele dintilor mici. Cam atat despre anatomia orasului. Sau poate ar fi trebuit sa vorbim despre arheologie.