Banii jos, ochii la usa!

Povestile despre revitalizatea turismului pe litoral pot fi crezute doar de cei care stau in fotoliu, in ipostaza de telespectatori si privesc buletinul de stiri la vreun post de televiziune cu "simpatii" fata de partid. Pentru constanteni, adica cei care au prilejul sa iasa destul de des prin Mamaia sau alte statiuni de pe litoral, lucrurile nu stau deloc asa. Adevarul este ca nu totul depinde de guvern sau de administratia locala. Cel mai rau este ca patronii de hoteluri, carciumi sau magazine, precum si angajatii lor nu si-au schimbat mentalitatea specifica unor vremuri de mult apuse. Poate ei nu realizeaza ca nu se mai poate face turism ca pe vremea lui Ceausescu. Atunci mergeai la hotel cu un pachet de Kent, pentru ca receptionera sa nu iti spuna ca nu mai are camere. Si nu comentai daca la restaurant mancarea era putin stricata. Sau mititeii veneau dupa jumatate de ora de asteptare. Si chiar daca ai fi comentat, asta nu schimba situatia. Ei bine, majoritatea celor implicati in turism cred ca inca mai poate fi pacalit clientul. Si in cele mai multe cazuri le iese pasenta. Cred ca fiecare dintre noi a patit-o cel putin o data. Zilele trecute, ni s-a intamplat chiar noua, ziaristilor, pe o terasa din Satul de Vacanta, unde ne gandeam sa mancam un mititel si sa bem o bere. Am indraznit deci, am intrat si ne-am asezat la o masa. Am incercat sa gasim un loc cat mai indepartat de formatia de lautari care interpreta o muzica ce s-ar fi vrut traditionala, dar era de fapt inspirata din folclorul suburban. Inca de cum ne-am asezat, am fost luati in primire de o chelnerita care, inainte de a ne intreba ce dorim, ne-a spus ca in acel local nu putem doar sa bem, iar daca vrem sa ramanem, trebuie sa si mancam. "Nu puteti sa ocupati scaunul degeaba", a spus ea. Colegul meu a comandat atunci cinci mititei, pentru el. Chelnerita noastra a crezut ca aceea este comanda pentru toti trei si ne-a spus, privindu-ne ironic, ca nu este destul. Cu alte cuvinte, exista si o norma nescrisa a numarului de mititei de scaun ocupat. Era deja prea mult! Am intrebat-o deci pe fata de unde este aceasta regula. "Ca doar nu o fi de la mine", ne-a raspuns ea retoric. Am lasat-o sa creada ca am inghitit galusca si am asteptat mititeii. Intre timp, mai multe grupuri de tineri au fost alungate de ospatarii care le cereau sa serveasca masa obligatoriu. Intrigati, am chemat-o pe fata care ne servise si am cerut sa vorbim cu seful, dar se pare ca aveam ghinion: seful lipsea. Din pacate pentru fata, fusesem destul de atenti pentru a nu scapa din ochi un tip in varsta de vreo 45 de ani, cu aere de sef, care se tot invartea prin restaurant de la venirea noastra. L-am abordat si i-am povestit supararea noastra. La inceput a incercat sa ne explice cum vine treaba cu mititelul pe cap de locuitor impartit la numarul de scaune din carciuma lui si la nevoile familiei sale. Cand a vazut ca pe noi nu ne intereseaza acest aspect, a intors foaia si ne-a explicat ca nu stie nimic despre o astfel de regula si ca ospatarita este de vina. "Nici nu stiu ce sa ma mai fac cu astia. Vin sa se angajeze si legea asta e rea: te obliga sa le faci contract de munca imediat si nici nu apuci sa iti dai seama ce le poate capul. O fi vrut si ea sa faca mai multi bani". Bineinteles ca nu era asa. Am acceptat scuzele formale ale celui care incerca sa ne imbrobodeasca si ne-am gandit la toti "fraierii" care, pana la sfarsitul sezonului, se vor simti obligati, de rusine, sa serveasca masa acolo ori vor fi pusi in situatia umilitoare de a se ridica si de a pleca.