Când uităm valorile şi vedem doar spectacolul

Mi-aş dori ca oamenii care au făcut istorie, în muzică, artă, literatură, sau pur şi simplu au intrat în istoria ţării noastre să nu fie comemoraţi doar atunci când nu mai sunt pe această lume.

Mi-ar plăcea să ştim să ne apreciem valorile, sau măcar pe cei pe care i-am îndrăgit atunci când aceştia făceau parte din lumea noastră cotidiană. Mi-ar plăcea multe lucruri pe care noi, românii să nu le facem doar când un om drag'b8 cunoscut dau doar un anonim care a existat în vieţile noastre la TV, pe discuri sau în cărţile de poezii. Când oricum nu mai avem ce să facem pentru că de acum tot ce se spune, va fi marcat doar în paginile ziarelor ca ultimele ştiri despre oamenii deosebiţi ai ţării, şi în arhivele TV. Aşa se întâmplă şi în aceste momente cu poetul Adrian Păunescu. Blamat de mulţi în întreaga sa viaţă, iubit tot de atât de mulţi, cu toţii încearcă acum să-şi arate "dragostea" faţă de cel care le-a fost coleg sau admirator. Şi nu e singurul care are parte de acelaşi şi acelaşi scenariu, la moartea sa. Noi, românii, nu ne lecuim după nicio pierdere. Mereu avem impresia că suntem nemuritori, că nimeni nu este ca noi. Când aproape să se rupă firul vedem că de fapt singurele lucruri importante sunt viaţa, iubirea şi moartea. Cum spunea un poet anonim, "restul e spectacol".

Niciodată nu avem timp, mereu suntem pe fugă, uităm de tot ceea ce ne-ar face bine sufletului pentru lucrurile mărunte, cotidiene, care ne consumă şi ultima picătură de energie. Uităm de cei dragi, de cei pe care trebuie să-i apreciem pentru că au contribuit la evoluţia noastră. Uităm cărţile cu care am crescut, uităm oamenii, uităm să fim oameni. Ne vom vindeca vreodată de această boală?!!