Cantec pentru vene albastre

Nu va ascund ca am renuntat de mai multe ori la ideea de a scrie acest editorial. Si ca, de fiecare data cand abandonam, simteam, la fel de puternic, imboldul tiranic de a trece peste acea oboseala mentala pe care o acuza, in fata ideilor mari, un spirit rodat in tot felul de circumspectii de coloratura balcanica. Caci, pentru a fi auzit, am invatat, in bolboroseala mea zilnica, sa-mi reprim instinctul de a articula, ferm, ideile nobile: poate din superstitia ca nimeni nu mai crede, cu adevarat, in ceva exterior propriei sale fiinte ori pentru ca nobletea ideilor mari e mereu deturnata de galagiosii motivati sa asocieze maretia vorbelor "sunatoare" cu propria lor persoana. Urechile se acopera instantaneu cu o pelicula fina de ceara in fata unui sunet aristocratic iar plebeul din noi pandeste cu pumnii stransi pata de sos de pe haina scrobita. O "estetica" secreta a discursului cere, in spatiul balcanic, ca adevarul sa fie indus, nu revelat, pentru ca nicaieri nu-i mai tiranica suprematia formei in fata fondului: aici se spun vorbe, iar nu cuvinte, nu exista idei, ci doar interese, nu participam la evenimente ci observam, accidental, ca "se intampla niste chestii". Pana si istoria e nevoita sa curga pe ocolite printre bordeiele noastre, ne trece prin ograda in varful picioarelor, aici, in spatiul tarabelor fara sfarsit, al neseriozitatii ingenue, al crizelor ieftine, al agitatiilor marunte, al linguselilor, contestarilor, pumnilor in piept, al indoielilor, razgandirilor, deturnarilor si furtisagurilor gratioase. Doream de mult sa iau o gura de aer, sa articulez tragismul unei credinte golite de interese, al unui sentiment "gratuit", al unei nazuinte nobile si ma temeam de cei doi mari caini care strajuiesc malurile acestor tinuturi: ipocrizia si vidul. Imi iau, totusi, inima-n piept si-mi asum riscul de a scrie cel mai nechibzuit si mai bombastic articol de pana acum: acest editorial se dorea un tribut adus lui Stefan Augustin Doinas. In realitate, mai puternic decat impulsul de a organiza un parastas verbal cu ocazia trecerii sale in nefiinta, e cel de a scrie un cantec pentru vene albastre: de a ingenunchea, macar o singura data, duhoarea plebee a carnii in fata spiritului aristocratic. Tocmai de aceea n-am sa storc o singura lacrima pentru dara de carne a celui care s-a dus: la urma urmei asta-i menirea carnii, sa putrezeasca, iar pamantul e drumul adevarat al sangelui. Totusi, cand Gellu Naum trecuse in nefiinta, am suferit ca un caine. Nu-mi putusem reprima dorinta scarnava de-a-mi umple ochiul cu carnea lui, sa-i ating mainile, fruntea, sa ma conving ca existase cu adevarat, ca cel ce ma invatase ca lumea asta netrebnica mai poate fi salvata de poezie fusese si el invelit in piele de om. La fel cum, atunci cand murea Nichita, n-am vrut sa inteleg asta, n-am vrut sa cred ca pielea nici nu exista cu adevarat, cu toate ca el strigase, spre fiecare dintre noi a strigat: "Dar e mai bine, daca-mi dati crezare, / cel mai bine ar fi sa nu puneti / niciodata mana pe poet. // Si nici nu merita sa puneti mana pe el... / Poetul ca si soldatul / nu are viata personala." Nu, nu mai vreau sa-l ating pe poet. As vrea, in schimb, sa-l prind cu sageata de tus pe mistretul acela cu colti de argint, acea fiara frumoasa dupa care gonea "un print din Levant ce iubea vanatoarea". Sa o scot din hatisuri, prin colbul roscat, sa o tarai pe-asfalt pana-n mijlocul lumii: veniti sa-i vedeti lucirea din colti, dara venei albastre a printilor nostri. "Mai bine ia cornul". Asculta-l, stapane. "Si cornul suna. Insa foarte putin."