Ce tragedie ar fi fost!

La noi toate exercitiile de salvare merg bine ale pompierilor, ale armatei, al marinei. Toate, dar absolut toate. Rezultatele sunt incontestabil, bune sau foarte bune.

Si pentru ca simularile se termina bine, trebuie udate cu o masa festiva. Dupa care ne laudam ca am mai bifat o actiune si ca suntem pregatiti pentru orice situatie care ne-ar lua pe nepregatite. Numai ca de la vorbe la fapte este distanta mare. Acum vreo cateva zile am vazut un film documentar pe una din televiziunile care au asa ceva in program. Se simula acolo un accident naval, in care doua persoane cazusera in apa. Desigur, nu la tarm, ci undeva in larg. Si nu oricand, ci putin dupa miezul noptii. Si nu pe timp frumos, ci pe o furtuna la care viteza vantului era de aproape 170 de kilometri la ora. Cu valuri pe masura, desigur. Ca niste adevarati profesionisti, salvatorii au iesit in larg si au actionat pentru scoaterea celor doi din apa. Au iesit sa-i salveze pe cei doi mai multe nave specializate, dar si un avion. Si, fara nici un fel de retinere, salvatorii au actionat cu calm, organizati, condusi de ideea ca acolo ar putea fi chiar ei. Dar condusi si de oameni priceputi care demonstrau ca stiu ce fac si ca sunt pregatiti pentru astfel de misiuni. La noi nu se poate asa ceva. Exercitiile le facem de mantuiala, de ochii lumii, mai mult ca sa ne laudam ca am facut ceva. Nici un exercitiu de-al nostru nu iese prost, in asa fel incat sa fie repetat. Nuuu! Toate sunt notate numai cu FB-uri. Unele dintre ele se lasa chiar cu avansari. Cand este vorba de o situatie reala, careia nu i se face fata, se cauta motive de toate felurile si fiecare institutie implicata arunca pisica in alta parte numai in ograda lui nu se uita nimeni. A, nu. Se mai arunca vina si pe lipsa de finantare. Si vrand- nevrand, iar ma gandesc la tragedia de acum o luna si jumatate in care echipajul pescadorului Yldirim Lar 1 s-a aruncat in apa, dupa ce vasul a esuat si s-a rupt in doua. Pe o furtuna mult prea mica decat cea pe care am vazut-o in film. Cu toate exercitiile de salvare facute, nimeni nu a putut sa-l ajute pe comandantul navei care s-a inecat pentru ca salvatorii nu erau indeajuns de bine pregatiti si au plecat in misiune la plesneala, singuri fara nici un ajutor de nicaieri. Doar remorcherul Alexandria 5 al carei echipaj l-a sacrificat pe comandant pentru a-i salva pe ceilalti trei membri ai echipajului. Nu mai spun ca si recuperatorii erau dotati doar cu lungimea bratelor cu care incercau sa-l prinda pe bietul om si sa-l traga din valuri, miscare ce a mers de trei ori, dar la comandant nu. Asa se face ca ultimul, Ortensiu Adrian Melincovici, a stat in apa mai mult de trei ore pana a putut fi salvat si, tocmai cand a fost luat pe punte, inima a incetat sa bata. Statuse prea mult in apa rece. Dar cui ii pasa? Au trecut de atunci mai mult de patru zeci de zile. Nimeni nu are remuscari ca a murit un om. Viata merge inainte, ca si pana acum. Adica, daca maine se va ivi vreo situatie asemanatoare, la fel ca si pana acum, nimeni nu va fi vinovat si nimeni nu-si va da demisia, pentru ca scaunul este prea bun. Si politic si social. Nimeni nu se agita asa cum am vazut in filmul documentar, care poate fi realitate si nu vreau sa ma gandesc la ce nenorocire ar putea fi daca s-ar mai ivi vreo situatie reala. Ca atunci cand s-a scufundat Sadu la mal, langa autoritati sau la You Xiu si Paris, numai in ultimele doua nave pierind tot la mal, in portul Constanta, 54 de marinari. Si in ambele situatii, ca si acum, de altfel, portul fiind considerat nesigur.

Scris de: {autor}Emilian ANDREI{/autor}