Chestie de rafinament

La Oficiul pentru Protectia Consumatorilor ajung tot felul de reclamatii. Pe unele le-am putea considera revoltator de banale, altele ne par, inca, iesite din comun, pentru ca tin de-un anume rafinament existential ce nu e, parca, de nasul nostru. Si taman aici, in modul in care percepem chestia asta cu rafinamentul, e o forta tiranica ce ne-apasa vertebrele, acea stare de iobagie sub care parca suntem damnati sa evoluam pe vecie. Parca nimic nu ne indigneaza prea tare, cand viata noastra se masoara prin fanta aia de la usa cortului, iar partea cu "rafinamentele" existentiale pare rezervata exclusiv altora (occidentali, miliardari, interlopi, politruci), asa ca vorbim despre ea ca de-o picanterie ce ne starneste mai degraba zambetul decat revolta. Ne lovim la tot pasul de standarde duble si, in loc sa strigam, ne cerem scuze, pardon, sa traiti, tradand o conditie de care nu ne-ar putea mantui nici maririle de salariu, nici vreun noroc porcesc la loto ori vreo ascensiune nervoasa in oligarhia administratiei locale. Exista un mare "depinde" si-un miserios "probabil" in tot ce ni se-ntampla pe-aici. Importam fara carcoteli toate prostioarele, platim orice taxa, impozit, bir, moftulet, daca asta ne face sa ne simtim nitelus mai occidentali, dar in privinta "setului" ontologic de care sunt insotite "dincolo" toate astea, mucles, ciocul mic, teasta intre genunchi, la cutie. Am fost si eu odata la OPC, nu ca ziarist, ci ca insotitor de "reclamagiu" - un amic ce-si pierduse complet luminitele prin vagauna cu rafturi numita Metro. S-a tot spus ca, din intreg lantul, depozitul c onstantean ar fi cel mai profitabil. Poate ca intre asta si faptul ca este si cel mai important furnizor de reclamatii pentru OPC, exista o oarecare legatura. Amicul meu cumparase o pereche de papuci de casa ce fusesera, probabil, proiectati pentru oameni cu o constructie mai speciala, caci se dovedira croiti amandoi pentru piciorul stang. Amicul nu observase in magazin tarasenia, papucii fiind prinsi unul de altul printr-o cusatura usoara. A doua zi, insa, cand s-a intors la Metro sa-i schimbe, cerberii de la intrare l-au refuzat categoric, ba au gasit de cuviinta sa-i toarne in cap si tot felul de vorbe magulitoare, dupa care si-au imbogatit oferta cu o pereche promotionala de gorile ce l-au umflat pe reclamagiu si l-au tarat afara. Asta l-a zguduit foarte rau pe amic, asa ca l-am sfatuit sa ia cale a OPC-ului. Cum nu era foarte convins de chestia asta, m-am vazut obligat sa il insotesc. Acolo ne-a intamplinat o doamna foarte amabila, care ne-a pus in fata un formular. Ca sa ne linisteasca, ne-a spus povestea cu cartea recordurilor: "a, stati linistiti, cunoastem, pai cele mai multe reclamatii le primim in legatura cu ei". Intre noi fie vorba, asta nu prea suna a argument pentru linistire. Apoi veni vorba de pretentiile consumatorului ce se dorea protejat. "Vreau sa mi se acorde scuze oficiale din partea conducerii societatii", o tranti, dintr-o suflare, amicul meu. La urma urmei nu pentru cei 100.000 de lei, cu cat platise papucii, pierdea acum vremea. Timpul luat de alergatura il costa mult mai mult. "Vai, domnul, nu scrieti asta acolo", facu functionara, vizibil ingrijorata. "Pai ce sa scriu? ote se panica si amicul, care insistase, in relatare, pe partea cu pachetul promotional de gorile iar nu pe aia cu papucii. "Cereti sa vi se schimbe papucii ori sa primiti banii inapoi. Noi cu asta va putem ajuta." Urma o discutie lunga si plictisitoare, in care functionara il asigura pe amicul meu ca-l intelege perfect, asa si pe dincolo, astea-s chestiuni de rafinament, blabla, dar sa nu uitam, nu cumva sa uitam ca "nu suntem in occident" si, oricum, OPC nu se ocupa de asa ceva. Daca-l trimitea si la psiholog, lasam totul balta si ma apucam de telenovele. Insa, dupa ce se stricara o seama de formulare fu gasita si formula de compromis: amicul a scris acolo ce trebuie, dupa dictare, primind asigurari verbale, ca bonus, ca inspectorul ce va prelua cazul va spune conducerii si povestea cu scuzele. A do ua zi, pe la pranz, amicul primi un telefon foarte ciudat: "bucurati-va, am rezolvat cazul", spuse o voce protectoare. Amicul, emotionat, tresari: "si partea cu scuzele?" Aici vocea protectoare fu atinsa de-un tremur usor, insa-si reveni repede, insirand niste fraze alambicate din care deduceai ca-si cerea scuze in numele celor de la Metro. Amicul spuse, apoi, in stanga si-n dreapta povestea si descoperi cu mirare ca nu-i impartasea nimeni indignarea: "pai ce-are? zi mersi ca ti le-a schimbat!" Chiar asa, nu-i de-ajuns? Dupa trei drumuri la Metro si unul la OPC, insumand aproape opt ore pierdute din viata, amicul isi "recuperase", in fine, cei 100.000 de lei, ba si primi scuze, dupa cum dorise, si inca de la cineva care nu-i gresise. Ce si-ar putea dori mai mult? Cam atat rafinament ne permitem "la ora actuala". Unii cred ca si-atat e prea mult. Sa nu ni se-aplece, Doamne fereste.