Copacii mor in picioare, dar totusi mor!

E ca si cum ai da foc casei in care locuiesti ca sa te incalzesti pe vreme rea. Imi amintesc de familiile de rromi care locuiesc abuziv prin case nationalizate din Constanta, mai ales in Piata Ovidiu, si care au pus pe foc usi, rame de ferestre si chiar grinzi, pana cand s-a prabusit acoperisul peste ei. E ca si cum ai avea pretentia sa bei, iar Dumnezeu sa plateasca. Felul in care cei mai multi dintre noi trateaza problema mediului inseamna, pe termen nu chiar atat de lung, sinucidere curata. Caci urmarile au inceput sa se vada. E usor de observat ca, de cativa ani, vara e sufocant de cald, ploaia vine numai dupa slujbe arhieresti, apa marii si soarele, altadata dulce, abia asteapta sa te imbolnaveasca. Acum au inceput sa dea faliment producatorii de articole de primavara si toamna. Caci aceste anotimpuri au murit. Planeta devine pe zi ce trece un fruct rascopt, mancat de viermi pe dinauntru. Declarativ, cei mai puternici oameni ai Pamantului sunt de acord ca mediul e o prioritate mondiala. Sefii de state s-au intalnit si au discutat despre incalzirea globala si despre poluare si au hotarat ca treaba e groasa, mai putin Statele Unite, care au decis ca economia proprie e mai importanta decat protectia mediului pe Terra. In realitate, marile puteri incearca sa isi plaseze reziduurile periculoase in curtea tarilor mari sarace, exact ca o nevasta lenesa care ascunde mizeria sub covor, inainte de a veni soacra in vizita. In Dobrogea, spre exemplu, unde e atat de putina padure si desertul inainteaza mereu, e o crima sa tai chiar si un singur copac, cu atat mai mult cu cat te numesti Universitatea "Ovidius" si gazduiesti facultate de ecologie. Mai ales ca faci asta in avantajul catorva profesori universitari care nu mai au unde sa isi parcheze masinile. Noroc ca pomii mor in picioare. Un alt exemplu: lacul Siutghiol, cu pestii morti. Nici una din sutele de case de vacanta facute de barosani in jurul lacului nu are sistem de canalizare. Toata lumea arunca mizeriile in lacul Siutghiol. Cui ii pasa? Partea cea mai bizara in toata aceasta poveste e ca proprietarii caselor polueaza tocmai lacul pe malul caruia locuiesc. Ei nu se gandesc ca, daca lucrurile vor continua tot asa, in cativa ani nu vor mai putea deschide fereastra, pentru ca lacul va mirosi a hazna. Nu au citit, probabil, cartea aceea celebra de Garcia Marquez, in care un dictator din America Latina a iesit intr-o zi pe terasa si a gasit, in locul marii, un imens desert rosu. Apropo de poluarea din Siutghiol, au aparut acum si alte variante, care vorbesc despre niste conducte care ar veni de la niste hoteluri si deverseaza reziduuri in apa. Cine vrea, insa, sa vada ce inseamna poluarea dincolo de cuvintele frumoase si actiunile de lobby ale organizatiilor neguvernamentale si explicatiile oficialilor, poate sa mearga la Navodari. Langa colosul Fertilchim, cu viscerele instalatiilor industriale intinse pe toata valea, daca urci pe un deal rosu, poti sa crezi ca ai ajuns pe luna. Adancituri monstruoase, substante radioactive, totul arata ca dupa o explozie nucleara. Acolo, oamenii au fost interesati numai sa mearga productia si sa iasa bani. Fara sa le pese ca, din acele foste bazine de decantare, praful rosu va fi dus de vant pe culturile si asa chinuite de seceta si sa-l fereasca Dumnezeu pe cel care va manca din acele recolte! E ca si cum ai da foc casei in care locuiesti...