Cum sa parasesti tara in cinci viteze

Romanului ii sade bine cu drumul. Asa ca romanul moare de drum lung, iar ziaristul de grija lui. Iata de ce am ajuns si eu sa-mi bag nasul in povestile cu emigranti. N-am sa ma ratoiesc, acum, la cei care parasesc tara ca sobolanii, aoleu, tralala. Nu-nseamna ca, daca o parasesc, tara se scufunda, neaparat. Poate doar se-nclina un pic inspre granita mai solicitata. Apoi, n-as putea spune cu precizie cine pe cine a parasit mai intai. Stiu doar ca, daca li se iveste ocazia, multi sar parleazul patriei dintr-o suflare. Desi, in situatii din astea, ar fi bine sa numeri macar pana la cinci si sa respiri adanc. Cu toate ca, de cand cu razbelul, respiratul e o indeletnicire destul de riscanta, daca ar fi sa ne luam dupa panicatii ce umbla cu masca de gaze-n papornita. E drept ca, daca n-ai masca, mai bine nici nu respiri. N-ai nici o sansa sa-ti mai procuri una, pentru ca singurul furnizor al unor astfel de cosmeticale, societatea Romcarbon din Buzau, ne-a informat ca toate mastile sar parleazul, acum, inspre Israel. Iar daca pana si mastile de gaze au inceput sa fuga din tara, semnalul e clar. Chiar daca nu te ataca irakienii, e foarte posibil sa te-atace gazarii nostri, pe care tocmai in aceste momente sensibile i-a apucat desiratul conductelor prin centrul orasului. Apoi, chiar daca scapi de gazul irakian sau autohton, e foarte posibil sa te captusesti, macar, cu o pneumonie atipica, adusa din China (numai pe pneumonie nu scria, inca, made in China). Asa ca uit-o pe-aia cu respiratul. Tine-ti suflarea, numara pana la cinci si afla cum poti parasi tara mai iute. Unu: daca nu esti miliardar, cauta-ti un loc de munca in strainatate. Pentru asta, ai trei variante: cauti pe Internet, te zgaiesti prin colonitele publicitare din ziare ori suni un prieten. Eu am sunat si am nimerit-o. Doar ce gasise un anunt in presa locala: selectau (unii, altii, nu se preciza cine) pentru contracte externe, ospatarite, receptioniste, cameriste, asistente medicale, infirmiere, public relations girls si (na, ca nu-i musai sa te operezi pentru schimbare de sex) ingineri frigotehnisti, ingineri chimie alimentara, tipografi offset, art-designeri. Frigotehnist nu era, amicul, chiar daca se putea lauda ca reparase de frigiditate cateva din viitoarele public-relations girls. Cu chimia alimentara n-avea nici o relatie, chiar daca degustase atatea E-uri la viata lui incat si-ar fi putut inalta cu ele o vila. Si cum nici c u tipografia nu-si ciocnise valiza prin gara, ramanea jobul de art-designer. Ei, cu art-dizainul mai pleci de-acasa, ca la frumos, ca la fotbal, se pricepe oricine. Asa ca a intrat, urgent, in viteza a doua: contactul. La telefon se precipita o duduie: sa-i trimita urgent, prin fax, un CV, caci selectia urma sa fie chiar a doua zi. Amicul se grabi sa intre-n viteza a treia: detaliile. Cum duduia se dovedi si mai grabita, ii ceru sa-i spuna, macar, cat va avea de platit pentru asta. Caci, dupa cum este adalmasul, e si increderea. A, doar vreo 200, 300 de Euro pentru drum, l-a asigurat duduia. Restul se va retine Dincolo, din prima chenzina. E drept ca "dincolo" ar fi putut insemna si lumea cealalta dar, fiind mare graba, n-a mai aflat. Hotarat sa castige selectia la Euroevasion, amicul a-nvartit imediat un CV: ca el si cu ar ta se stiu din copilarie, ca insusi dizainul, ceva mai tarziu, a facut de cateva ori pipi pe genunchii lui, chestii de-astea. A fugit, dupa aia, la posta, a trimis faxul si, cat ai spune "top-job", ii suna telefonul. De data asta, un tip: reprezenta firma Top-jobs din Brasov si il anunta ca, dupa o examinare atenta, a fost admis la selectie. Trebuia sa aduca niste copii dupa actele de studii si pasaport, doua fotografii tip capatana si una in care sa-i fie prezente si picioarele. Asta suna cam bizar dar cum si tipul asta era tare grabit, amicul intra, fara alte detalii, in viteza a patra: confruntarea. Marea selectie se petrecea la sala SNC si adunase vreo 30 de saritori de parleaz. Dupa mai bine de-o ora, in care-au asteptat niste bosi din Cipru (iaca si tara de destinatie!), au inceput interviurile. Ciudatenie mare, toti ieseau radiind ca au fost admisi, desi unii nu rupeau nici o boaba de engleza iar asta ar fi fost o proba eliminatorie. Apoi unul iesi catranit, balmajind ca n-are de unde scoate 800 de Euro. Amicul tresari si-o-ntreba pe duduie care-i treaba cu banii. "Atat trebuie sa platiti", ganguri ea. Pai parca altfel ne-a fost vorba aseara, madam! "Si ce vrei acum?" zise ea. Putin bun simt! - mormai amicul. "Ce, ma faci nesimtita? Ia iesi afara". Ceea ce, oricum, s-ar fi intamplat. "Dupa ce-am vazut cum aratau bosii aia care ne expediau in Cipru si, mai ales, parodia de selectie la care erau toti admisi, fraier sa fii sa platesti un sfant". Uite-asa am ajuns, dragilor, la viteza a cincea. Care, pe-alocuri, e marsarierul.