Dansand in groapa

Era pe vremea Razboiului Civil din America. Se facea ca ma chema John W. Dunbar si galopam voiniceste prin preerie, inconjurat de bizoni. Erau multi si nervosi iar eu saltam printre coamele lor ca o sapuniera pe care-a prins-o furtuna in larg de ocean. Totusi nu mi-era teama, caci calul era dresat pentru galopuri extreme iar bizonii ascultau cu sfintenie indicatiile regizorale. Pe care le dadeam eu, ca eram si regizor si tocmai lucram la "Dansand cu lupii": un galop in salbaticia aia era mai sigur decat o plimbare cu bicicleta, pe Bulevardul Tomis. Deci nici un fir de par nu mi se putea clatina in cap. Si totusi se clatina ceva, palaria, pe care nu trebuia sa o pierd, ca o luas em pe inventar; cand un bizon ii acorda ghiontul final, ea mi se desparti de cap si disparu intr-o ciorba clocotita de copite si ierburi. Am zis ca, dupa ce trece nebunia, ma voi intoarce si, chiar daca aveam sa gasesc doar un smoc din ea, il imbarligam cumva pe recuzitor, sa-l accepte asa, macar pana la chenzina. Insa la scena urmatoare, in care trebuia sa fumez si sa flecaresc politicale cu pieile rosii, mi-am vazut palaria pe capul unui figurant. I-am spus ce bucuros eram sa o gasesc, caci semnasem proces verbal pentru ea si recuzitorul nu prea ma avea la inima. Dar figurantul s-a intors spre ceilalti si le-a zis, cu tupeu: "a lasat-o in preerie, dupa ce a filmat, pentru ca nu-i mai trebuia. Eu am gasit-o, deci acum e a mea." Asa ca am trecut la negocieri si-am obtinut, la schimb, niste gatlegauri zornaitoare care l-au multumit foarte mult pe recuzitor. Mai ales ca secventa aparu si in film, care se bucura de succes, umplandu-i pe toti de parale, mai ales pe John W. Dunbar. Care, pana la urma, era Kevin Costner, eu fiind prins cu alt film, ceva mai complex. Aici americanii nu se mai cafteau intre ei, terminasera treaba si cu indienii Sioux, acum razboindu-se cu irakienii. Nici eu nu mai galopam voiniceste, in preerie, printre bizoni dresati si ierburi aranjate cu pieptenul, ci pedalam ca tampitul spre centrul Constantei, printre bovine motorizate si cratere fara fund. Calul nu e ca bicicleta, nici Bulevardul Tomis ca vestul salbatic: turmele de aici nu tin cont de regie, iar cand incaleci pe-o sa, toate celelalte povesti par de-a dreptul cretine. Esti haituit de motorizate mai rau ca pisicile negre iar daca nu nimeresti intr-o groapa, se napusteste groapa sub tine. Tocmai scapasem de un bizon care, impungand sa-l depaseasca pe altul, prin dreapta, ma zvarlise peste bordura, si-am fost incoltit de altul, de pe trotuar, care zvarlea cu copitele dindarat, sa iasa de unde parcase. Nici n-am atins bine strada si-o groapa se napusti imediat spre mine: duios niste jeepuri treceau tocmai atunci langa mine, asa ca n-am avut de ales, am luat-o in brate si-apoi m-am trezit pedaland prin vazduh. Culmea, nu s-a clintit in mine nici o celula, doar pe-afara era un pic de deranj: printre altele, imi zburase din buzunar telefonul. M-am uitat dupa el prin ciorba asfaltica de copite, cauciucuri si gropi dar, dupa ce-am scotocit in zadar o jumatate de ora, m-am resemnat. Ceva mai tarziu am telefonat, intr-o doara , la propriul meu numar si, culmea, cineva mi-a raspuns! Oh, i-am spus, nici nu-ti imaginezi cat ma bucur sa te aud, hai sa ne intelegem, vreau sa ne intalnim. "Dar ce atata deranj", m-a intrerupt ala, ranjind ca figurantul din film, "l-ai folosit si dupa aia l-ai lasat in strada. Nu-ti mai trebuia, iar eu l-am gasit." Si, zdrang, mi-a inchis, fara sa mai apuc sa-i mai fac vreo oferta. Apoi glumetul se apuca sa-i sune in stanga si-n dreapta pe cei gasiti in agenda mea, povestindu-le, printre altele, ce incantat era pentru noul lui telefon, blablabla. Nu stiu alte filme cum sunt, dar asta in care s-a nimerit sa joc eu are un scenariu abject, daca nu imposibil: niste vieti furate, minut cu minut, in care dansam cu cate-o groapa in brate, inchipuindu-ne ca fiecare cazma e un pas inainte.