Doar vanare de vant

In trecut, obisnuiam sa fac autostopul destul de des. Nu era o chestie prea comoda, daca stam sa o judecam intr-o rana europeana. Dar e misto si la noi. Chiar daca, de pilda, pentru-a ajunge la Timisoara din Bucuresti schimbasem, astfel, 14 masini iar aventura durase 27 de ore. A fost misto. 4.Intai de toate, imi permiteam luxul de-a aborda ideea de calatorie dintr-o perspectiva foaaarte elastica, altfel decat clasica ardere scurta, mecanica si destul de precisa a spatiului dintre doua puncte. Lasam emotiei si intamplarii loc de buna ziua. Atunci cand timpul nu ma strangea de gat, ma bucuram de virtutile autostopului cu aceeasi candoare cu care anumiti oameni au deprins levitatia. Am ajuns, astfel, prin locuri in care n-as fi calcat, am cunoscut oameni pe care i-as fi ocolit, mi-am oferit emotii pe care altfel mi le-as fi refuzat, mi-am dislocat blocuri mari dintr-o structura rigida si intoleranta, dezvoltandu-mi un cult aparte pentru diferenta si unicitate. Pentru ca, inainte de toate, autostopul imi oferi o perspectiva tulburatoare, o ipostaza anume a semenilor mei, neingradita, neconditionata, ferita de miopii, interese si incordari, zona parca din ce in ce mai abstracta si mai greu de atins in raporturile imediate, in vecinatati, colegialitati, rudenii si amicitii ce ofera, adesea, cei mai grotesti ochelari de cal. Am probat, astfel, teoria ca tabloul de care stai cu ochii lipiti iti este inaccesibil, in timp ce un anumit soi de detasare, de indepartare, iti deschide ferestre surprinzatoare. Pentru multi dintre partenerii mei intamplatori de drum, o astfel de intalnire intre fiinte care n-aveau, probabil, sa se mai intersecteze niciodata, era ca o spovedanie. M-am trezit, fara voie, colectionar al unor fragmente de biografii stranii, descarnate de judecati, fasii de real intamplatoare, legate de axis mundi, unde stalpul lumii se muta mereu, dintr-o coloana vertebrala in alta. Au fost momente cand, printr-un exces de deschidere, simteam o sfiala mistica, de parca alunecasem intr-un altar. Imi amintesc de-o imprejurare care-a intrupat, pentru mine, urletul Ecclesiastului, acel pustiitor "o, vanitas vanitatum, et omnia vanitas". Nici nu-mi mai pot imagina, astazi, ca fiul lui David are alta infatisare decat domnul Grecu. L-am intalnit undeva, in curba Lehliului spre Constanta. Era o vreme cainoasa iar eu cazusem intr-o amorteala ciudata, o indiferenta atat de grea incat nici nu ma mai feream de masinile care treceau, in viteza, prin baltile drumului. Cred ca trecuse o ora cand un Mercedes demential frana langa mine. Ciudat, nici nu-i facusem semn cu mana. Am parcurs, nitel panicat, ochelarii de aur, costumul scrobit si-acel aer de grof al soferului, chestii care, fireste, mai degraba instrainau decat sa apropie. In plus, din casetofonul masinii iesea o litanie aspra ce, initial, imi paru dubioasa acolo, in Mertanul acela, peste agasantele rame de aur, am crezut ca am dat peste-un lider sectar. Drumul, insa, ne dezlega limbile, am aflat despre noi ca suntem Grosu si Grecu, apoi el incepu sa se descheie la suflet si-mi zise, singur, toata povestea: in trecut fusese foarte sarac, apoi s-a spetit, s-a ridicat, s-a facut mare, bogat si puternic. (Pe vremea aceea, firma lui ajunsese a opta din judet.) Vorbea despre asta cu un soi de amaraciune tainica. O masina trecu din sens invers, o claxona si-apoi se intoarse spre mine: "uite, asta care-a trecut e unul din fiii mei. Un dezastru. I-am pornit pe un drum gresit si nu mai stiu ce sa fac: le-am dat de toate si ei n-au nimic, nimic al lor: nimic din ce-apuca nu ispravesc, parca le-am furat viitorul." Apoi cheia amaraciunii: "anul trecut, sotia mea a murit. A fost fulgerator, m-a luat pe nepregatite: toate mergeau bine, din ce in ce mai bine, apoi bum! A murit! Am stat si-am privit, atunci, la toate din jurul meu si-am innebunit: n-aveam, de fapt, nimic, nu cladisem nimic, nimic nu ma apara! Ani de zile doar munca, munca si bani, ma zidisem in bani, din obsesie, din frica, din inertie, bantuit de fantoma saraciei, sa ridic, sa ma ridic, sa fiu si mai puternic, si mai protejat! Si deodata, bam: nu ma proteja nimeni, n-aveam nimic, sotia muri si eu m-am trezit cocotat pe-un munte de nimicuri, orb si putred de singur". Mi-a povestit cum a incercat sa dibuiasca limanul, iesirea din pacla, cum s-a zidit intre carti, scotocind prin filosofii si religii, cum a batut biserici si manastiri. Apoi il primi, in fine, pe Dumnezeu, se impaca, intr-un fel, cu sine, o impacare dramatica, in care orice zidire lumeasca deveni "vanare de vant". Ajunsi in Constanta, m-a dus si mi-a aratat vila lui. O casoaie enorma, rafinata si cumplit de pustie: "e a doua oara cand vin aici, desi e gata de mult. Am cladit-o dintr-o obsesie, de frica sau din inertie. Nu m-am putut niciodata muta in ea, n-am avut niciodata nevoie reala de ea! E prea rece, inumana si inutila. Doar vanare de vant, ca toate celelalte." Nu stia ce va face cu firma, cu masinile, cu banii, cu odraslele risipitoare. Mi-a dat senzatia, pentru cateva clipe, ca-l tenteaza sa naruie totul ca sa le dea, inapoi, propriul lor viitor. Nu boala, nu obsesia, nu frica, nu bogatia, nu inertiile lui. Habar n-am ce s-a intamplat de atunci. Am trecut, recent, pe langa vila aceea si-am vazut sediul unei oarecare firme. N-am intrebat, n-am iscodit, n-am vrut sa mai aflu nimic. Restul, oricum, e vanare de vant.