„Dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste"

„1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător 2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt 3. Şi de aş împărţi toată averea mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte"

„4. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă". Sunt convinsă că mulţi dintre noi cunoaştem sau, cel puţin, am auzit trecându-ne pe lângă ureche astfel de vorbe. Poate mai puţini sunt cei care, deşi le-au auzit, ştiu că este vorba despre cuvintele Sfântului Pavel. Motivul pentru care am ales să le supun atenţiei, este legat de faptul că, în ceea ce mă priveşte, simt că oamenii sunt din ce în ce mai răi. Cu siguranţă, dacă editorialul acesta va fi citit, vor exista voci care vor spune că vorbesc „în truisme", că scriu banalităţi, lucruri ştiute de când lumea şi pământul. Că încerc să reinventez apa caldă. Şi cred că ar avea dreptate. Însă mai cred că, tocmai pentru că este vorba despre lucruri în aparenţă simple, mărunte, ştiute de toată lumea, tocmai de aceea le şi uităm. Pe parcursul unui an, uităm să fim buni şi să le arătam celor dragi că îi iubim şi că le suntem recunoscători că îi avem în viaţa noastră. Ne aducem aminte de sărbători, pentru că atunci „se cade", dar, spuse atunci, cuvintele par false şi comerciale, aşa că, cel mai probabil, nici nu le mai spunem. Cred, sau, cel puţin, îmi place să cred, că toţi ştim, sau simţim, că dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă". Că toţi am răbdat, la un moment dat, că am crezut şi am nădăjduit. Dacă am fost sau nu răsplătiţi în aşteptările noastre contează mai puţin. Important este ceea ce am simţit şi câtă dragoste am dăruit, la rândul nostru. Iar chiar dacă acum nu mai simţim lucrurile acestea, cu siguranţă, la un moment dat, am trecut şi noi prin asta. Dar este posibil ca, pe parcursul vieţii, loviţi de neajunsuri de tot felul, să fi uitat toate aceste lucruri. Este posibil să fi uitat cât este de minunat să iubeşti. Însă cred că, din când în când, nu doar de sărbători, ci chiar şi în zile aparent banale şi neinteresante (cum este aceasta, de pildă), este bine să ne amintim. Să ne amintim de cei pe care-i iubim sau i-am iubit. De cei care ne fac viaţa mai frumoasă. Şi nu doar pentru că sunt sărbătorile sau pentru că aşa „se cade". Ci, pur şi simplu, pentru că „dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte".