Este prea înălţat Înaltul, aşa că a ameţit

Prin editorialul de astăzi o să atrag asupra-mi oprobiul public şi o să fiu linşată, dar nu cred că mă deranjează foarte rău. Pentru că cei pe care îi voi descrie sunt întruchiparea unei imagini apocaliptice, în viziunea mea.

Nu l-am văzut pe Scaraoschi, nu cu coarne şi coadă, cel puţin. Însă, aşa ce mă apucă o fugă de preoţi şi de biserică... În toată marea de preoţi, care din timpul seminarului prea(mult)curvesc, se dedulcesc la plăceri bahice şi ezoterice, mai există şi excepţii, nu spun nu, dar tare rare mai sunt. Slujitorii Domnului sigur au uitat, de mult timp, pentru ce li s-a dat harul acela, motiv pentru care au considerat că sutana este camuflajul perfect pentru toate nimicniciile pe care le pun la cale cu nonşalanţă. Se spune că trebuie să faci ce zice popa, nu ce face el. O şti înţelepciunea populară la ce se referă. Ce mai vin ei conştiincioşi pe la sărbători să-ţi binecuvânteze casa, iar dacă nu răspunzi, te blestemă. Dezgustătoare fiinţe sunt încă din timpul studenţiei, când fumoarul, barurile şi cluburile de striptease sunt pline de viitori popi. Dar cel mai cel este tot şeful lor, ÎPS (cel al cărui nume nu-l pronunţăm) de la Constanţa (ştiu că o să mă spurce, dar El vede mai multe decât mine). Un exemplu de pioşenie şi de viaţă dedicată principiilor lui Dumnezeu. Nu are alţi dumnezei şi nici nu se închină la alte chipuri cioplite (banul nu se pune la socoteală?), nu fură (nu, ia case, maşini, terenuri, prin notariat) şi nici nu râvneşte la ceva ce este al aproapelui (pentru că dacă vrea, „Dumnezeu" îi cumpără). Să fim serioşi, ce face cu toată averea? Pe lumea cealaltă plecăm cu toţii la fel cum am venit pe lumea asta, fără nimic. Totuşi, Cel care ne-a insuflat viaţa şi-ar fi dorit să ne ducem acolo cu altfel de averi, unele care nu ţin de maţ gros şi teşchereaua plină. Dar nu, nimic din toate astea nu sunt adevărate şi fac nenumărate blasfemii, aceste fapte sunt la fel de iluzorii ca şi limuzina din curtea Arhiepiscopiei. Nu am în minte despre preoţi decât o imagine, de când eram încă un copil inocent şi mai credeam în Moş Crăciun. Eram în familie, la un eveniment nefericit, când popa de serviciu a lălăit o slujbă ale cărei „versuri" nu le mai ţinea minte, după care s-a dus la bucătărie şi a început, ca la piaţă, să ceară la pachet mâncare, de parcă venea foametea şi îşi făcea provizii, asta în timp ce cuvântul de ordine în casă era „jale". Eram copil, dar m-a cuprins un sentiment de repulsie pentru „omul negru", sentiment care nu mi-a mai trecut. Cu cât creşteam, vedeam mai multe exemple care mi-au întărit sentimentul acela. Păcat de asemenea exemple, căci mai sunt şi preoţi adevăraţi care sunt arătaţi cu degetul de majoritate şi luaţi drept fraieri.