Fiii ploii si rudele lor transpirate

Anul trecut, in Tulcea, asistam la o manifestare cu iz cultural. In program, printre altele, lansarea unui pretios volum de consideratiuni estetice semnat de un autor caruia intreaga suflare cuvantatoare ii ocolea numele, preferand o formulare mai plastica: "acest fiu al urbei" in sus, "acest fiu al urbei" in jos. Asta pentru ca omul, care pasise de mult peste pragul provinciei, sa nu dea, cumva, cu capul de pragul notorietatii nationale, uitand de unde plecase. Autorul statea relaxat in fata adunarii si urmarea, cu un aer ingaduitor, campionatul de periaj inchinat augustei sale fapturi. Si, din cauza zapuselii sau pentru a alunga niste musculite sacaitoare, isi facea vant cu propria carte. In acele momente inchidea ochii si chipul sau radia, atins de-o lumina secreta. Eram in ultimul rand, alaturi de dramaturgul Stefan Caraman, ce urma sa-si lanseze si el un volum. Pentru ca ecoul ispravilor lui culturale stropise cu prea multa blandete malurile tulcene si, mai ales, pentru ca nu se scuturase, inca, de colburile natale, nu putea aspira decat, cel mult, la titlul de "nepotel al urbei". Hai, "nepotel teribil", pentru ca avea si moftul de-a-si publica opiniile nervoase intr-un cotidian local. In fapt, adunarea era compusa doar din tatici, unchesi, cumnati, cuscri si nasi culturali, care se imbulzeau in albumul de familie al invitatului pentru ca-i onorase, in copilarie, cu un pipi pe genunchi, un tras de mustata sau o prastie-n geam. Apoi insusi editorul veni la tribuna, dupa o tuse ale carei semnificatii pendulau grav intre absconsul conditiei umane si inefabilul celei de bastinas. Editorul e un personaj important: daca scriitorul e painea, atunci el e cutitul care o portioneaza, astfel incat feliutele rezultate sa multumeasca pe toata lumea. Am remarcat ca avea o slabiciune aparte pentru doua expresii, care catalizau fondul oricarei fraze: "fiu al urbei" si "lucrare fundamentala". Deja antrenata-n gimnastica antevorbitorilor, prima s-a impus lesne in fata celeilalte - smulse din vestiarul gandirii fara o incalzire prealabila: dupa un sfert de ora, scorul meciului frazeologic era de 32 la 21 in favoarea "fiului urbei". Chiolhanul cultural ii epuizase pe toti, asa ca al doilea eveniment fu programat dupa pranz. Probabil din cauza unei sieste zbuciumate, a fost o lansare frugala, cu sala aproape goala: abia daca am putut numara, in discursuri, trei "fundamentali" pricajiti si, mai trist, n-a avut loc nici un proces de paternitate. Cu naduful unui orfan, Caraman mi-a insirat lista lunga a chiulangiilor, cea mai amara fiind, evident, absenta colegilor sai de redactie. Intamplator, in acea perioada purta discrete negocieri cu un producator de film din Ungaria, interesat de-un scenariu de-al sau: ecou al pieselor care i-au fost jucate in vestul tarii - zona cunoscuta prin deschiderea pentru avangarda. Ceva mai tarziu, mizand pe mult guitatul patriotism local al dobrogenilor, inainta catre Teatrul Ovidius un proiect de spectacol. Propunerea se turti de traditionalul zid fonic, institutia tomitana fiind prinsa in alte picanterii locale, "mult prea locale" ca sa mai fie loc si pentru mofturi culturale. Recent, Caraman m-a anuntat ca Teatrul Odeon ii va pune in scena piesa "Morti si vii", cuprinsa in volumul lansat anul trecut. N-ar fi exclus ca trupa sa vina, in turneu, si pe-aici, iar constantenii sa plateasca sume exorbitante ca sa o vada. Aparent fara nici o legatura cu toate acestea, acum doua zile aflam ca sculptura Danaida a lui Brancusi a fost vanduta cu o suma record la o licitatie internationala, devenind, astfel, cea mai scumpa lucrare de gen din lume. "Un triumf al geniului romanesc!" Cam asa au salutat oficialitatile noastre evenimentul. Ca doar n-avem nimic mai scump decat vorbele, iar un tribut concret ne e peste mana. In lipsa de altceva, ar trebui sa contabilizam iar scorul dintre sintagmele "lucrare fundamentala" si "fiu al patriei". Si sa ne intrebam unde-i, la urma urmei, patria aia si cat ne vom mai impopotona cu sudoarea altora.