Frana nationala

Daca stai sa urmaresti grila de vara a televiziunilor, ai senzatia ca tara asta a intrat in greva. Sau, mai rau, ca emisiunile lor ne incita la greva. E doar o senzatie. In realitate, suntem in greva cel putin din vremea cand Burebista credea ca starpea butucii de vie: vin avem din belsug si azi, iar marele lui regat s-a facut oale si ulcele. Fiecare natie are greva ei nationala. Japonezii, fireste, au greva japoneza: ei se fac ca fac greva iar patronii se fac ca isi fac harakiri. Si toti isi vad mai departe de lucru cu fanatismul unor kamikaze, motiv pentru care productia, in loc sa scada, creste. De-aia, cand se anunta o greva, japonezii nu-si mai incap in piele de bucurie - un motiv in plus sa creada in reincarnare. Respectand o traditie care obliga, greva franceza e mai mult un eveniment cultural, adica un soi de happening: se varsa cateva tone de nisip pe-o autostrada, dupa care se organizeaza concursuri de construit castele de nisip. Protestatarii nu renunta pana cand cea mai buna macheta nu e premiata; iata unul dintre motivele pentru care Franta e plina de castele. Alteori, dupa modelul instituit de artistul Christo, care ambalase turnul Eiffel in hartie, impacheteaza si ei cladirea guvernului in tomate. Ceva asemanator a incercat si la noi caricaturistul Stanescu, infasurand, de Craciun, Palatul Victoria cu o enorma panglica rosie, cu fundita. Din nefericire n-a venit nimeni sa-si ridice cadoul, asa ca nu se pune. Greva e un semn de sanatate a societatii, e bujorul din obrazul democratiei. In vechiul regim, televiziunea nu scapa nici o ocazie sa infiereze capitalismul, mediatizand protestele sindicale din vest ca sa vedem ce rau o duc aia. Noi cascam gura si salivam: "uite-i pe-aia, ce misto de ei, fac greva pe fata, se distreaza!" La noi greva se confunda cu slujba si cu monotonia: noi ne faceam ca muncim iar ei se faceau ca ne platesc. Pana la urma am rasturnat regimul, s-avem si noi parte de jucariile capitaliste. Daca, insa, exageram cu democratia asta, riscam sa ne pierdem specificul national, asa ca televiziunile nu trebuie culpabilizate pentru apelurile lor umanitare. Exista valori serioase de aparat: in joc nu-i o banala greva de tip romanesc, ca cea franceza ori japoneza. Pentru noi greva e o chintesenta a romanismului, mai mult, un melanj al tuturor formelor de evaziune posibile: a chiuli e o arta mai nobila decat aia din Luvru, iar a carti - o chestiune de onoare, ca tot romanul ascunde in el un mic ninja. Acum, cu integrarea asta in structurile indo-europene (sau ceva de genul asta) ni se pun conditii bizare: de pilda greva sa fie greva iar munca sa fie munca. Sau, ma rog, un fel de greva la greva. Or sa ne zapaceasca de tot conditiile astea, n-o sa mai stim pe unde sa mai scoatem camasa. Uitem, am intalnit, recent, o forma aberanta de evaziune: era soare, toata lumea era despuiata si, daca legea ar fi permis, si-ar fi dat jos si pielea de pe ea. Unul, insa, chiulea de la canicula, dar in asemena hal incat isi pusese si un fes in cap, probabil ca semn de avertisment. M-am uitat la excentricul care se bronza, probabil, numai prin Labrador si mi-am amintit de Fes Alb, un personaj cunoscut in copilarie, iarna, la munte. Intentionam sa aman povestea asta, ca acum, cand toata presa cheama poporul la mare, suna ca geamandura-n perete. Dar parca nu strica sa eludam nitel celebra lege a lui Basescu. Deci era iarna si ma aflam la munte. Alaturi de alti ciutani, luam lectii de ski de la un salvamontist care, pentru cativa bistari, ii lasa pe ursi sa-i molfaie pe turisti si statea cu noi, facand pe instructorul. Ceva mai incolo se agita un personaj bizar, care incerca sa asimileze de la distanta - adica gratis - pretioasele invataturi. Purta un fes alb, cu un ciucure caraghios si facea miscari si mai caraghioase incercand sa ne imite: pentru ca sunetele ajungeau in rafale pana la el, nu reusea sa le prinda. Cand incerca sa o ia la stanga, isi rotea corpul spre stanga. Schiurile refuzau sa-l asculte, asa ca mergea drept la vale, cu corpul carmit intr-o parte. In fata lui aparu un brad. Fireste, nu invatase cum se faneaza. Ne-am oprit toti, sa vedem cum se descurca. Fes Alb era de-a dreptul induiosator in superstitia lui: se roti din solduri spre dreapta, asteptand sa se petreaca miracolul si sa carmeasca la dreapta. Schiurile insa tinteau drept in brad. Am inceput sa ne agitam, sa-i strigam indicatii. Salvamontistul chiulangiu sta intr-o rana si zambea: "stati linistiti, o sa aplice frana nationala!" De schema asta nu ne vorbise, asa ca am urmarit-o cu atentie si chiar ceva gelozie. Ce simplu era! Ajuns in fata bradului, Fes Alb se tranti, disperat, pe o rana. Ciucurelul alb ii disparu intr-un nor de zapada dar coliziunea fu evitata. Sunt lucruri, in viata, pe care nu trebuie sa ti le predea nimeni: cand sunt la stramtoare, ma gandesc la frana nationala si ma imbarbatez singur. Solutia e undeva, acolo, in mine si va iesi la iveala doar cand imi va fi si mai rau. Asa ca sunt cat se poate de relaxat. Ma duc sa-mi iau slipul si fug sa fac o baie. Iar daca o sa vad pinguini, gasesc eu o solutie sa franez si sa ma intorc acasa.