Glasul pamantului

Un scriitor contemporan isi imagina, pentru viitorul nu foarte indepartat, o deplasare a centrului de greutate din marile orase catre zonele agrare. Cu alte cuvinte, o ruralizare masiva a Europei. Deunazi mi-a fost dat sa aud o declaratie a unui oficial care mi-a amintit de teoria ruralizarii Europei, sub forma unei parodieri jalnice si, probabil, involuntare. Seful Directiei pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala Constanta, Sorin Bulancea, incerca sa ii convinga pe cititorii unui cotidian local ca tot mai multi constanteni se refugiaza la sat. Ei nu mai fac fata costurilor mult prea mari ale vietii in oras, isi vand apartamentele si se muta in satele dobrogene. Caci "la oras, daca nu ai bani sa cumperi alimente, ramai flamand, in schimb la sat ai cartofi, ceapa, carne de porc, vacuta din propria gospodarie. Trebuie doar sa iubesti pamantul si sa fii muncitor", considera Bulancea. Poezia idilica a satului dobrogean recitata de Bulancea ne-a starnit atat de tare incat am pornit-o in tromba intr-un itinerar prin satele judetului. Am ales sud-vestul judetului. Am fi putut insa sa mergem oriunde. La Faurei, langa Baneasa, am gasit un sat de tigani turci flamanzi. Ei stau toata ziua agatati de gardul scolii, langa cismea, in locul ce ar putea fi considerat centrul satului. O droaie de copii alearga imprejur si, cum ne vad, alearga spre noi si ne cersesc, invariabil, o mie de lei. La magazinul satului, patronul castiga cam cat un salariu mediu pe luna, caci clientii nu au bani. Aproape nimeni nu munceste aici, caci nu are unde; cativa fac var in gropile din spatele caselor si il vand cu cinci mii de lei galeata. Curtile nu au garduri, in schimb au cotlane - cuptoare de inspiratie turceasca in care se coace painea neagra a traiului de fiecare zi. In "Bucurestii Noi", un cartier asezat pe deal, gasim bordeie sapate in malul de pamant, in care viermuiesc zeci de copii. Nu au nici o speranta, nici un viitor. Traiesc ca in Evul Mediu. La Razoarele, in drum spre Oltina, gasim aceeasi foamete. Ajutoare sociale, mamaliga si votca la cinci mii, in birtul construit din carton care seara se transforma in discoteca pentru tinerii si tinerele satului. Casla e un catun in care au ramas cel mult zece case rasfirate pe malul lacului Oltina. Cei cativa localnici se gandesc numai la plecare, fara se le pese ca gestul lor ar contrazice teoriile lui Bulancea despre orasenii care fug la sat ca sa traiasca mai bine. Nu se mai poate bracona in lac si tot ce era pamant a intrat pe mana asociatiilor catorva bogatani din Oltina. Dobromir Deal si Vale, doua enclave de turci si tatari. Aici se moare de foame sub pretextul simplitatii traditionale a vietii celor doua minoritati. Gasim tigani la Galita, langa manastirea Dervent. Nu gasim insa porcii si vacutele in gospodarie si nici cartofii pe camp. Multi tigani de aici nu au nici macar case si ne amintim imediat de o revolta a acestora pe care primarul a incercat sa o rezolve cu promisiunea ca le va construi locuinte. Cand si cum, e greu de precizat. De foame, ei isi trimit copiii sa cerseasca in poarta manastirii, atunci cand vin grupuri de turisti. Unii se furiseaza pe malul crescatoriei de peste si fura nuferi pe care ii vand pe marginea soselei. Ne intoarcem pe la Ion Corvin, Adamclisi, Deleni, spre Cobadin. Incercam peste sa dam de fermierii muncitori care iubesc pamantul si se bucura de roadele lui. Sunt putini, cate unul-doi in fiecare sat. Ei monopolizeaza activitatea agricola si sunt, in general, sustinuti de autoritatile locale. Ei iau in arenda pamantul localnicilor si, la sfarsitul anului, nu isi onoreaza obligatiile sub pretextul ca "nu s-a facut". Nu ii gasim pe orasenii la care se referea Bulancea. Unde sa fi plecat ei? Sa fi confundat seful Directiei Agricole teoria cu practica? Sa fi crezut el cu adevarat ca orasenii saraciti au descoperit in ei glasul pamantului? Sa nu stie, oare, Bulancea ca cei care isi vand apartamentele in oras pentru datorii la intretinere se muta in Navodari, Ovidiu sau Basarabi, si nu la tara, tocmai pentru ca acolo ar muri mai curand de foame decat la oras? Si apoi, cine ar avea atata curaj sa isi vanda apartamentul si sa investeasca in agricultura, cand satenii localitatilor de la sud de Kogalniceanu sunt fierti de suparare ca i-au dat lui Trita Fanita in arenda mii de hectare si nu au primit nimic in schimb. Cand oare vor invata unii ca pentru a fi poet e nevoie de talent si ca, oricum, majoritatea auditoriului a devenit extrem de prozaic!?