„La vremuri noi, tot noi"

Mitică, veşnicul cârmaci de la Ligă, şi-a strigat victoria spunând: „La vremuri noi, tot noi". Iar el, oracolul din Bălceşti, nici nu a realizat cât adevăr stă în spusele sale.

Dacă ne gândim la Liga Profesionistă de Fotbal ca la o mică Românie, vom vedea realitatea... crudă. Suntem ca într-o sectă, ca într-o castă, ca în Cosa Nostra... sau cum vreţi să mai spunem. Putem folosi zeci de forme ale aceleiaşi expresii şi vom ajunge mereu la aceeaşi concluzie: suntem mâncaţi, fraţilor! Fie că alegerile vor fi câştigate de X, de Y sau de Z, tot la concluzia dureroasă vom ajunge. Ne ajută la ceva dacă ne batem capul sau dacă ne războim pentru convingerile politice sau pentru candidatul pe care îl susţinem? În niciun caz. Însă eu, idealista, mă voi duce la vot şi voi pune ştampila pe unul dintre candidaţi. De ce? Sincer vă spun, de frică. Pentru că „noi", cei care conducem Constanţa acum, suntem prea egoişti şi visăm să ne câştige candidaţii. Că doar, na, suntem prea şmecheri pentru a avea un singur candidat. „Noi" ne bazăm pe mai mulţi oameni. Mi-e teamă de puterea absolută, cea despre care Florin Chilian îmi spunea că are „darul" de a corupe absolut. Mi-e groază că hegemonia clanurilor nu ar avea sfârşit. Însă, revenind la „noi", cel din accepţiunea lui Mitică Dragomir, putem vorbi şi despre stăpânirea fără limite a unora care nu mai văd ce este al lor şi ce nu. Mă sperie gândul că bunicii mei vor fi vrăjiţi la nesfârşit de puiul, uleiul şi făina care umflă conturile unora, iar pe ei îi umilesc. Mi-e greu să mă gândesc la asta. Monica Tatoiu spunea, la un moment dat, că cei care vor câştiga alegerile (era vorba despre altele, nu despre acestea) vor trăi bine ani buni de acum înainte, că urmaşii lor vor trăi bine şi că aşa se va întâmpla perpetuarea... clanurilor. Uite de asta mi-e teamă. Pentru că ne aşteptăm să vină vremuri noi şi dăm, din nenorocire, tot peste... „noi". Şi vedeţi care este problema?! Că noi, cei care ar trebui să avem grijă să vină timpuri noi, nu o facem niciodată, ci ne complacem în ceva oarecare. Vrem prostănaci sau medici care să ne vindece de inimă albastră? Vrem aceiaşi candidaţi puşi pe scandaluri şi încântaţi de loviturile sub centură? Ne dorim un preşedinte jucător sau unul cu ochi albaştri „aruncaţi" romantic în zare? Alegem de frică sau din convingere? Timpurile noi vor aduce alţi... „noi"? Mitică Dragomir pare a fi conducătorul forever al LPF, aşa cum România nu a avut parte de un preşedinte. Nu am ştiut să ne ţinem de capul unuia până a reuşit să facă ceva. Pe de altă parte, visăm la vremuri noi, dar cu alţi... „noi". Aşa ajungem sclavii pachetelor cu pui, ulei, făină şi orez.