Lipia

Cand s-a intors din Liban, Gili Mocanu a adus, ca de obicei, o gramada de fotografii. De regula asta-i chiar un moment jenant si obositor, pentru ca nu poti sa le refuzi amicilor placerea de-a te plictisi cu aceleasi istorioare turistice fade, crosetate pompos in jurul unor imagini opace, culese cu sapuniera, care contin un algoritm oarecare al aceluiasi vid care-a inghitit, glorios, inca un anonim: "oh, iata-ma langa turnul Eiffel; sau aici, cocotat pe camila; uite cum chicotesc in gondola; aici imi reglez ceasul dupa Big Ben, iar aici se vede o roata din trasura reginei Angliei." Dar cu Mocanu e altceva. Gili e viu in toate cotloanele lui, din toti porii si-n toti rarunchii, asa ca-n loc sa pozeze pereti si momai iti va culege ceva din tiranica vlaga a locului, ceva ce respira salbatic si nelinisteste: geamatul aerului dintre minarete, fosnetul axilelor unei femei, soapta din spatele unei perdele, stolurile de sunete, mirosuri, emotii ce tasnesc din asfalt, din pereti si tavane, tot ce galgaie-n piatra sau taie vazduhul in doua. Surasul, hohotul, urletul, tremurul, clocotul si inghetul, tot sensibilul si abruptul care i-a mangaiat, zgariat sau ciufulit sufletul intr-un fel anume. Sunt oameni care cauta prin locuri frumosul, unii ciugulesc picanterii, altii aduc suveniruri, colectioneaza afecte sau vaneaza senzatii. Mocanu culege, de peste tot, viul. Asa ca atunci cand desface pachetul cu fotografii sunt convins ca viata prinsa acolo va navali imediat afara, intr-un delir asurzitor de sunete, glasuri, mirosuri si galgaieli. Am simtit, astfel, Libanul in porii pielii, asemeni lamei unui cutit. O imagine taiata aiurea, ca un stop-cadru, in care Mocanu va aglomera golurile, va deturna spatiile, lipindu-ti tampla de teava unei lumi infricosator de straine. Nu parcurgi, astfel, o distanta reala, nu vei calatori prin locuri si nici nu vei pipai lucruri, dar vei primi in piept ceva din metafizica locului, ceva care scapa, adesea, celor ce calatoresc geografic si vietuiesc doar cu trupul. Daca, maine, floarea jurnalistilor nostri ar pleca in Liban, n-ar aduna impreuna, intr-o luna de zile, "marfa" fierbinte cat ar strange Mocanu dupa o bantuiala de-o zi. Cum tot cochetam cu ideea "paranormala" ca exista oameni ce vad, pur si simplu, lucrurile, as spune ca Gili vede viul din ele. Si daca nu ne-am fi obisnuit cu ideea ca jurnalismul e-un soi de contabilitate oarba a realului, seaca, gratuita si inumana, mi-as permite sa cred ca Mocanu e cel mai tare cronicar pe care l-am cunoscut. Ti-ar putea povesti jumatate de zi cate evenimente-au trecut peste-o piatra de caldaram, acolo unde observatorul "de meserie" va raporta, intr-o insiruire precisa, abstracta si inutila, doar cantitati de sandale, anvelope, cartuse sau coji de seminte. Una din cele mai vii povestiri ale nimicului zilnic se nascu din imaginea unor mese si scaune: se nimerise ca-n locul acela Mocanu sa treaca aproape zilnic, la o ora anume. Servea un ceai, rontaia o lipie, schimba cu gazda cateva vorbe. Cand se ridica sa plece si dadea sa plateasca, patronul facea un semn larg cu mana: "lasa, bre, asta, vezi-ti de drum". Dupa o vreme, ciupit de-o neliniste sfanta, de-aia romaneasca, se lua la harta cu gazda: "frate libanezule, branza-i pe bani! Zi-mi cat face, daca vrei sa mai trec pe aici." Libanezul isi napusti sprancenele groase spre el, gura i se facu precum teava de pusca si prin ea tasni o bolboroseala ca focul: "noi doi trebuie sa vorbim! Acum!" L-a indesat in scaun si i-a tinut un discurs clocotit: "nu stiu din ce lume vii si ce apucaturi bolnave aduci de acolo. Dar asculta bine ce-ti spun acum: exista in lumea asta lucruri mult mai urgente si mai serioase ca banii. Asa cum exista si altfel de hrana decat aia a pantecului. Daca postesti cu matul, nu vei pati nimic. Dar daca postesti cu duhul, vei crapa imediat. Daca vii la mine doar sa mananci, mananca strasnic, plateste si du-te. Nici eu nici tu nu stam intr-un ceai sau o lipie. Intre ceaiul si lipa asta, intre mine si tine, sunt doi oameni care-si dau binete. Cand se saluta ei, toata zarva lumilor noastre se stinge; atunci tac matele, tac monezile si toate gloantele lumii. Cand ai sa te-ntorci acolo, in lumea ta, fereste-te de cei care te saluta cu matele. Pentru ca dupa mate vin banii, iar dupa bani nu mai vin decat gloantele." Am stat la taifas cu Gili o seara intreaga. Ne-am amintit de oameni si locuri care s-au stins si ne-am bucurat pentru toate celelalte. Dintre fotografii, o banala bucata de lipie ne-a suras. Si, prin ea, am vazut celelalte icoane. Pe toate cele care-au mai ramas vii.