Lumea la ea acasa

Nu sunt ceea ce s-ar numi un turist clasic, chiar daca am o predispozitie, sa spunem, ancestrala, spre niste incantari ale drumetiei. Ori, poate, tocmai de aceea: daca-l numim turist pe individul acela grabit sa-si goleasca buzunarele pentru a-si umple ochii, gura si urechile cu toate fleacurile industriei de resort. Cred ca incantarile mele tin, mai degraba, de aura discreta a locurilor, de farmecul lucrurilor simple, irepetabile, iar dorul de duca e, mai degraba, expresia neimplinirii sentimentului de impacare cu lumea. Altfel mi se pare atat de firesc sa ma simt, pretutindeni, acasa, din moment ce iau foarte in serios confuzia dintre coloana mea vertebrala si "axis mundi". Pelerinul schimba cu usurinta locurile pentru ca poarta sub bluza buricul intregii lumi. Sau poate ca este mereu pe drumuri doar pentru ca, oriunde ar bantui, nu reuseste sa afle lumea la ea acasa. In ce ma priveste, recunosc ca, atunci cand nu ma amuza seriozitatea cu care isi impodobeste vidul cu ziduri, gardulete, perdelute si umbrelute, lumea imi provoaca, de cele mai multe ori, o stare de disconfort: pentru ca-i doar suprafata, o pelicula sclipitoare si falsa care, ca sa-si vanda minciunile, e uluitor de agresiva. Turismul, ca orice industrie de consum, e un survol obosit al unor carcase goale, spalate de vanturi, o trecere in revista a lumii care nu-i niciodata ea insasi. Precum o pajiste care trebuie musai sa fie pascuta pentru a-si dovedi ca exista. Baronii turismului au, cu clientii lor, o relatie asemanatoare cu cea dintre vacar si cireada: consumati, va rog! avem niste aer, niste apa, niste iarba si niste staule minunate! Mi-am amintit toate acestea recent, in suflarea amarnica a brizei dobrogene. Sud-estul litoralului a fost, candva, suficient de salbatic incat sa spui ca, in fine, acolo lucrurile sunt la ele acasa. Dar, de o vreme incoace, turmele de turisti au facut ca locuri precum 2 Mai sau Vama Veche sa isi stinga bruma de culoare locala in aerul ala stupid de vacanta, impersonal si agresiv: ca sa fie mai ispititoare, casele s-au sulemenit cu gresie si faianta pe fatada, si-au pus la brau clasicele scaunele de plastic si si-au atarnat la urechi zornaitoare cu decibeli multi, insusindu-si izul de balci al turismului ieftin. Nu departe se afla localitatea Limanu - printre altele, locul de bastina al marelui necunoscut care-a fost pictorul Ion Bitan. Am ajuns acolo duminica, la ora cand cerul incepea sa coboare, adunand toate lucrurile intr-o palma de pamant luminata de luna. Am strabatut in varful picioarelor satul spre una din margini, urmarit de latratul indepartat al cainilor, scartaitul greierilor si mirosul dulce-otravitor al ierburilor: am atins-o cu degetele pe cea zisa "lemnul Domnului" si parfumul ei mi-a ars palmele intreaga noapte. Am coborat spre o rapa pana ce mi-a aparut sub ochi taisul unei ape, m-am asezat in iarba si-am ascultat, o vreme, forfota vrajita a noptii. In orele acelea am avut timp sa-mi lepad toate straiele cu care ma murdarise orasul, sa-mi spal ochii, tamplele, sufletul de tot praful pe care-l adunasera anii deasupra mea. Si, pentru cateva clipe, m-am simtit, in sfarsit, acasa. Poate pentru ca lumea aceea nu venea de niciunde, nu pleca nicaieri: vorbea, linistita, cu cerul, asa cum facuse dintotdeauna.