Mai crede Mazare in „Dumnezeul" lui Voicu?

Senatorul Mazăre se aşteaptă la orice, inclusiv să fie arestat. Omul căruia colegul de partid şi de Senat i-a promis că singurul care ar putea să-i mai ia, pe el şi pe fratele său, Radu, ar fi „un Dumnezeu, poate, atât!".

Dată fiind situaţia actuală a dosarului „Voicu" şi a reţinerilor şi arestărilor de-a dreptul spectaculoase care se „operează" în acest caz, nu mă pot abţine să mă întreb dacă, la momentul de faţă, senatorul Alexandru Mazăre mai crede în promisiunea colegului său de partid şi de Senat. Potrivit stenogramelor discuţiilor dintre cei doi, senatorul mai în vârstă îi promitea tânărului Mazăre „Utopia Voicu": „Purificare! Nu mai e Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Crimă Organizată şi Anticorupţie! Am demult proiectul acesta în cap (...)". Iar tânărul Mazăre, probabil acţionând pe principiul „te arzi odată sufli şi-n iaurt", întreba temător „Băi, şefule, da' nu ne ia iar pe noi?", primind asigurări: „Nu! (...) Cine să vă mai ia pe voi?". Mazăre: „Păi, nu ştiu, întreb şi eu!". Iar Voicu l-a liniştit: „Un Dumnezeu, poate, atât!". Nu ştiu dacă, la momentul respectiv, Alexandru Mazăre a crezut în „Dumnezeul" lui Vociu, în sensul că nu ştiu dacă s-a simţit pus la adăpost de toate „rele" prin asigurările pe care i le-a dat colegul de partid. Nu ştiu dacă, măcar pentru o secundă, juniorul Mazăre a crezut în „Utopia Voicu". Cert este că, la momentul de faţă, după cum par să stea lucrurile, viaţa i-a arătat senatorului Mazăre că „de ce ţi-e frică nu scapi". În urmă cu câteva luni, Alexandru se temea că or să-i „ia" iar pe ei. În prezent, senatorul afirmă că se aşteaptă la orice, inclusiv la o eventuală arestare. Caz în care, se pare, chiar dacă o fi crezut sau nu în „Dumnezeul" lui Voicu atunci, la momentul de faţă nu mai crede. Cu lumea prăbuşindu-se în jurul lui, cu senatori, judecători şi afacerişti duşi la beci şi cu un frate care declară, în direct, la televizor, că se teme că va fi arestat, juniorul Mazăre pare un om hărţuit. Un om ajuns la capătul răbdărilor, dar care s-a resemnat cu soarta sa. Dându-se „victimă colaterală", Sandu Mazăre pare că îşi acceptă destinul: o eventuală arestare. Iar asta, în contextul în care, la Bucureşti, presa centrală, dar şi alte persoane interesate de caz, fac bilanţul arestărilor şi numără capetele căzute, iar oamenii obişnuiţi, sărăciţi de sistem şi daţi afară de la locurile de muncă, aşteaptă răzbunarea arestării „bogaţilor" României.