Fondul Documentar Dobrogea de ieri și de azi
BIBLIOTECA VIRTUALĂ
Ziua Constanta
//
06:59 29 12 2024 Citeste un ziar liber! Deschide BIBLIOTECA VIRTUALĂ

Masina de tocat suflete

ro

19 Sep, 2002 00:00 1102 Marime text
Ce poate fi mai provocator, pentru omuletul care-ncearca sa scape, macar temporar, dintre falcile orasului, decat o evadare in munti? Daca legenda cu vesnicia satului a cam expirat, ramane, intr-un cotlon amanat al hartii, vecinatatea masiva a crestelor, singura care poate sa iti restituie, nealterata, ideea de dimensiune, in toata splendoarea ei. Nici un colos de beton nu iti mai toaca umbrele, nici o stafie urbana nu te mai poate ajunge aici. Langa avantul tacut si salbatic al piscurilor si surasul abisurilor, toata zarva cretina a strazilor, toate patimile marunte, tot sclipiciul si circul vitrinelor se naruie ca o piramida din cubulete de zahar sub o aversa fierbinte. Pentru asta, nu-ti trebuie decat doua zile libere, o mana de haine si niscaiva provizii pentru micul rechin din stomac. Si, evident, parale de drum. De fapt aici se impotmoleste, adesea, orice plan de calatorie. Desi Cefereul si-a mai indulcit glasul, in ultima vreme, atunci cand ne invita la o aventura pe caile ferate, nodul gordian al preturilor n-a putut fi nici spart, nici dezlegat, motiv pentru care trenurile incep sa semene tot mai mult cu acele corabii goale ce bantuiau visele marinarilor in vremuri de furtuna. In afara voiajelor obligatorii, ne ferim ca de ciuma sa ne parasim orasul, iar aceasta frustrare e, la randul sau, patologica. Desi libertatea nu se masoara in metri cubi, nici in kilometri, nici in hectolitri, ne-am obisnuit sa o stim conditionata de ceva pe care unii l-au numit "spatiu vital", iar posibilitatea de a arde distantele, de a iesi de sub tirania dimensiunilor, de a parcurge, in voie si cat mai iute, spatii largi e legata, prin resorturi intime, de tonusul nostru social. Pentru majoritatea din noi, momentul in care stramosii nostri si-au dezlipit definitiv buzele de sanul naturii nu e un eveniment foarte indepartat, asa ca spatiile in care evoluam ne sunt, inca, destul de straine. Faptul ca fruntile noastre sunt vegheate, aproape tot timpul, de niste tavane josnice, ca ne impartim existenta cu patru pereti si negociem fiecare gura de aer cu tevile de esapament, a facut ca omul de azi, cu zdrentele sale de suflet, sa nu mai semene decat prin contururi cu acei uriasi din vechime, care vorbeau cu zeii si isi trimiteau sagetile mai mult spre ceruri decat spre lighioanele pamantesti. Asa ca fuga, nevoia perpetua de evaziune, e mai mult o igiena spirituala, poate chiar o formula de supravietuire, iar nu un moft, ca la turistul burghez - ce nu face decat sa dea o ghiftuire pe alta. Iata de ce, o deplasare cu trenul pana in Apuseni poate fi considerata, in sine, o investitie, chiar daca nu-ti mai raman parale pentru alte distractii. La urma urmei, nici nu-ti trebuie altceva, pentru ca paranghelii, carciumi si jucarele gasesti garla pe la oras. Odata ajuns in Tara Motilor, cu prima gura de aer "original" care-ti intra in piept, simti cum elasticul ala din tine, care-i mereu incordat, gata sa se rupa, se destinde subit. Te cuprinde chiar un usor sentiment de jena cand simti ca blana ta de orasean e "scanata" cu nedisimulata curiozitate de bastinasii care, in vecinatatea muntelui, stiu ca penele, daca nu ajuta la zbor, incap cel mult intr-o perna, pentru un somn sanatos. Dupa cateva ore de sfat cu cerul si crestele te simti si tu curatat, mantuit, gata sa trimiti inapoi, la oras, uriasul care ti-a luat locul. Halucinogenul, insa, nu tine mult. Desi, de dragul aceleiasi sfinte igiene mentale, ai facut o exceptie si ti-ai oferit luxul de a calatori la clasa intai, pulverizand, cu doua degete, o gramada de gologani pentru care ti-ai strivit sufletul la oras, ai in curand odioasa surpriza sa dai ochii cu stafiile de care fugisei in munti. Esti executat scurt, nemilos, fara paleative, ca o amputare la rece: e seara si realizezi ca vei merge zece ore, de la Alba la Bucuresti, intr-un vagon inghetat. Desi e septembrie, sunt zero grade, asa ca pui toate hainele pe tine si-ti urmaresti, panicat, fuiorul de aburi care-ti iese, ca o batjocura, dintre buzele intepenite. Il intrebi pe controlor ce se-ntampla dar el ridica, indiferent, din umeri si pleaca sasaind, parca nitel nervos ca, din punctul lui de vedere, tu esti in regula: dupa ce ca ai bilet, mai ai si pretentii sa te bage in seama. Iti invarti pe degete nimicnicia, realizezi ce stupid ar parea sa reclami Cefereul la Opece, apoi calculezi de cate canistre de benzina ar fi nevoie sa dai foc la trenul asta al groazei, la toate stafiile, coliviile si puscariile in care te-ntorci, ca tampitul, de buna voie. In cele zece ore cosmarice de intoarcere, ai timp sa redevii mic, incordat, animalic, una din miile de fapturi care alearga din rasputeri prin masina de tocat suflete, pentru o supravietuire cat mai ieftina si mai comoda.
Urmareste-ne pe Google News
Urmareste-ne pe Grupul de Whatsapp

Ti-a placut articolul?

Comentarii