Natura moarta cu conserve si caini

Cu jumatate de secol in urma, cand miscarea Pop Art aclimatiza in salile de expozitie bucatele rupte din raiul cotidianului, cei obisnuiti sa confunde arta cu gadilarea simturilor au sarit in sus, ca injunghiati cu furculite de plastic. Cel mai mult ii scandaliza Andy Warhol, care aducea, in fata pupilelor dilatate prostatic, decupaje ale realului imediat, "industrial", pe care superestetii epocii, obisnuiti sa galopeze dupa semnificatii savante sau abisale, le catalogara, imediat, drept sordide. Celor care s-au intrebat, atunci, cum ar putea fi ridicata la rang de arta o reprezentare extrem de fidela a unei conserve li s-a raspuns ca lucrarea, la urma urmei, se inscrie la coada unei traditii seculare, gen cultivat cu harnicie suspecta sub eticheta "natura moarta". Daca salivam de satisfactie intelectuala in fata unor picturi cu fazani decapitati, satare siroinde si cutite proptite in calupuri de branza, daca ne infioara placut privelistea unui maldar de fructe, legume, ibrice, clondire si alte elemente de recuzita gastronomica din epocile trecute dar strambam din nas in fata unei conserve de fasole cu costita, inseamna ca, undeva, se ascunde un savantlac psihanalizabil. Cum timpul e un zeu bland, dara lui Warhol prin istoria artelor a lasat cateva fetisuri in plus, iar corul celor care si-au vazut simtirile injunghiate s-a stins sub blandete de colburi: sa lesini, azi, zgaindu-te la o conserva din secolul trecut ori in fata unei curci jupuite in secolul XVII e doar o chestiune "de gust". Ramane doar sa ne intrebam de ce ne tresalta simturile la simboluri nitel anacronice si cata ipocrizie poate sa-ncapa intr-un sughit admirativ. Odinioara, calul era principalul mijloc de locomotie al semenilor, ceea ce nu-i impiedica pe artisti sa caute obsesiv, in structura lui, acele linii de forta care dau, astazi, "inefabilul" unor opere de arta. Nu putem spune acelasi lucru despre trolee, oricat de dramatica sau gratioasa am gasi evolutia lor pe spinarea oraselor noastre. De vina, probabil, e acea superstitie ca unele elemente de real sunt mai magice decat altele, ca accesibilul si imediatul exclud sensibilul, ca esentele miraculoase la care ne place sa ne inchinam, transpirati de extaz, trebuie mai intai impaiate si aduse la limita intangibilului. Astfel incat, cu toata dara lasata de Warhol, nu mira pe nimeni ca, intre "mijloacele de locomotie" preferate de artistii contemporani, numarul cailor il surclaseaza net pe cel al troleelor. In fapt, n-o sa auzi pe nimeni ca ar visa "trolee verzi pe pereti", ca si cum imaginarul colectiv s-a blocat masochist in vremurile cand natura ne tinea sub papuc. Ca sa imping nitel mai departe jocul ideilor, nu pot sa nu chicotesc la gandul ca va veni o vreme cand cainele maidanez, o chintesenta a piesajului urban romanesc, va parasi, pentru totdeauna, maidanele noastre si va urca pe simeze, in admiratia unanima a publicului. Cand acest personaj simpatic, a carui prezenta ne provoaca furnicaturi in turul pantalonilor, va fi contemplat cu nostalgie mistica in picturi gratioase, "de epoca", drept ultim reprezentant al vremurilor cand natura era, inca, vie si ne lucra la simtiri.