Orasul cu iesire la parale

Iata o stire care, cu siguranta, nu va deranja pe nimeni: s-a inchis galeria Romart Design. Nici cand era deschisa nu deranja prea mult - daca trecem peste acele marunte sicane si biruri cu care gazdele au fost mereu rasfatate ca sa-si mentina tonusul: la urma urmei cine erau si alde Serbanescu astia, ca sa-si permita atata independenta? Ca nimeni nu e de capul lui in orasul asta. Unde-am fi ajuns daca faceau si altii la fel? Nici nu-i de mirare ca s-a inchis pravalia. Asa le trebuie. Cine stie ce exemplu rau ar fi dat si ne trezeam, intr-o buna zi, ca ne-au furat intelectualii peninsula. Ca-n locul carciumilor inconjurate de imbietoare arome de pipi, ne-am fi trezit cu cine stie ce cafenele artistice ori alte focare de infectie culturala; ca-n locul cimitirului vesel de langa statuia lui Ovidius ar fi aparut vreun Cartier Latin al Constantei; ca-n locul pestilor si smenarilor care orneaza trotuarele ne-ar fi ranjit te miri ce bagatori de pensule-n acuarela; ca-n locul ruinelor si cosmeliilor moderne puse firesc, natural, langa ruinele antice, s-ar fi facut cine stie ce spatii de promenada si distragere a atentiei, unde fraierii de turisti, in loc sa se concentreze la goana lor dupa crapelnita si bautura, cum se cuvine, s-ar fi trezit ca au tot felul de pretentii senzationale de la nenorocita lor de vacanta. Si ce s-ar face atunci bastinasii, care-s asa de smeriti, de modesti, cer atat de putin de la viata -de la viata Aceasta- incat in orasul lor cresc doar carciumi si biserici. Atat. Cu cat s-ar afla mai multe intre carciuma si biserica, cu atat li s-ar complica viata. Viata aceasta. Si cine se credeau alde Serbanescu astia, ca sa complice viata altora? Nu ca ne-ar fi deranjat, orisicat; au incercat, n-au reusit, dar a fost un risc, o emotie. Sa si-o complice pe-a lor, inteleg, dar sa-si deschida galeria acasa la ei, pe ici si pe colo, in bucatarie sau buda, nu-n buricul lui Publius Ovidius. Ca si-asa toleram statuia aia destul, fara sa primim de la ea nimic, nici macar o chirie. Am fi putut sa punem acolo o arteziana, ceva, o benzinarie, poate chiar o benzinarie-arteziana, era si frumos si modern, in spiritul epocii, am fi putut sa o inconjuram macar cu niste palmieri, cu niste panouri, dar ne-am abtinut. Ca nu-i a noastra peninsula aia, nici a urmasilor nostri, iar a urmasilor-urmasilor nostri cu atat mai putin. Asa ca pana sa ne lamurim a cui e, de fapt, peninsula, nu se face sa vii cu cortul, aiurea, sa ti-l trantesti unde-ti sufla briza nu stiu cum la axile. Sa lasam mofturile marunte, parerile, interesele si lautaria, sa facem treaba temeinic, organizat. De ani de zile ne batem capul, sa vedem cum incepem oul, n-o sa stam intr-un ixulescu, intr-un serbanexu ori mai stiu eu cine. De ani de zile studentii de la arhitectura isi "scot" proiectul de diploma cu reabilitarea peninsulei. De ani de zile se vine de la Bucuresti si de la Fetesti, se masoara, se plimba, se umbla, se discuta, se muta, se croiesc planuri urbanisitice, PUG-uri si PUZ-uri, se scriu petitii, se fac repetitii, se traseaza autostrazi, aeroporturi si piste, se storc, se innoada batiste, de ani de zile ne suflecam manecile, punem frumos lingurita langa furculita, verificam acele si siringile, ne umflam muschii si venele, suntem pregatiti, trebuie doar un ordin, un semn si gata, cineva ne va scapa si de asta. Iar alde Serbanescu, hodoronc-tronc, galerie. Mai mult, singura galerie de arta din oras. Asa isi ichipuiau ei ca merg lucrurile. Ca pot sa se-aseze asa, peste institutiile serioase si buticurile artistice, onorabile care, printre vaze si lumanari, vand si cate-un tablouas, dar cu discretie si decenta. N-au dat buna ziua la nimeni, n-au bagat o flotare, o-ntrebare, macar. Nimic! Bine-au patit, asa le trebuie! Sa se inchida, sa se desfiinteze! Sa-si faca frumos bagajele, sa se care. Aici nu ne jucam, suntem un oras serios. Oras cu iesire la mare si la parale. Cui nu-i place, n-are decat sa se duca in Grecia, la Venetia...