Oricine poate fi in locul lui Leauta

Săptămâna trecută, judecătorii Curţii de Apel Constanţa au respins apelul afaceristului Valentin Leaută privind cererea de revizuire a cazului său şi au hotărât, pe cale de consecinţă, ca fostul om de afaceri să rămână închis în Penitenciarul de Maximă Siguranţă Poarta Albă. Sinceră să fiu, nu sunt vreo fană a lui Leaută.

De altfel, până să fie închis în vederea executării sentinţei de 12 ani de detenţie la care a fost condamnat de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu am avut ocazia să scriu foarte des despre el şi afacerile sale. Cu toate acestea, când am auzit că a fost condamnat la 12 ani de închisoare şi că a fost încarcerat, am început să fiu mai interesată de subiect, cu atât mai mult cu cât sentinţa de condamnare venea după două achitări pe care afaceristul le obţinuse la Constanţa. În acest context, mi-am zis că, mai mult ca sigur, instanţa care i-a aplicat o pedeapsă aşa de cruntă a avut la dispoziţie mult mai multe probe decât s-au adus la primele două instanţe, probe care să demonstreze, dincolo de orice dubiu, vinovăţia omului de afaceri. Şi, totuşi, mare mi-a fost surpriza să constat că, dimpotrivă, nici vorbă de surplus de probe, Valentin Leaută a fost condamnat pe o reinterpretare a dovezilor existente şi deja administrate. Iar asta, în condiţiile în care alte două instanţe, analizând aceleaşi probe, au constatat că afaceristul nu se face vinovat de acuzaţiile de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave aduse de procurorii constănţeni. Nu este datoria mea să constat că Leaută ar fi sau nu vinovat, este de datoria instanţei şi a judecătorilor. Însă mie mi se pare ciudat, ba chiar de-a dreptul înfricoşător, faptul că, în România, este posibil ca două instanţe să te găsească nevinovat de o infracţiune şi să te absolve de orice acuzaţie adusă, pentru ca apoi să vină o a treia instanţă, cu o nouă viziune şi, pe baza aceloraşi probe, să te condamne la 12 ani de închisoare. 12 ani! O sentinţă dintre cele mai dure, ce cu greu este pronunţată chiar şi în cazurile de omor. Dar, iată, întâmplător sau nu, pentru afaceristul din Năvodari, sentinţa s-a putut pronunţa cu o uşurinţă aproape nefirească. Nu zic că Înalta Curte ar fi trebuit să-l achite, din moment ce fusese deja achitat de două instanţe. Zic doar că, în cazul în care reinterpretarea probelor a dus la o concluzie de vinovăţie a omului de afaceri, dosarul ar fi putut fi trimis înapoi la una dintre instanţe, spre rejudecare, că doar nu ar fi fost pentru prima dată când un dosar este trimis spre rejudecare. Sau că ar fi putut fi pronunţată o soluţie de condamnare, dar una care să nu facă o notă discordantă cu soluţiile pronunţate anterior. Nici nu vreau să mă gândesc la ce-aş fi simţit dacă aş fi fost în locul lui Valentin Leaută, când s-a pronunţat condamnarea. Adesea am auzit despre justiţia din România că pentru unii ar fi mumă, iar pentru alţii ciumă. Sinceră să fiu, absurdităţile de care mă lovesc când scriu despre evenimentele de pe domeniul justiţiei de multe ori mă trimit cu gândul exact la această zicală. Şi mă sperie şi mai mult gândul că, în România, oricine poate fi în locul lui Valentin Leaută.