Piţipoanca de serviciu a MAI-ului

Aşa încât, în mod aproape paradoxal, noua structură cu pricina a MAI de la malul mării deţine în paralel - dacă pot să zic aşa - un şef care pare să fugă de discuţiile „face to face" ca Necuratul de tămâie, dar şi un aparat de „comunicatori" care, în goana lor de a asigura transparenţa structurii, par să mediatizeze şi cazuri care aproape că nu le-ar aparţine, numai de dragul de a apărea numele instituţiei în presă, uitând uneori să facă publice cazurile ceva mai importante. Astfel, în viziunea mea (care, fireşte, este una cât se poate de subiectivă), structura cu pricina poate fi asemuită - atenţie, strict din acest punct de vedere - cu celebrele domnişoare intitulate generic în spaţiul virtual, dar şi în viaţa de zi cu zi, piţipoance. Nu vreau să fiu răutăcioasă, nu am o ţintă şi nu vreau să atac pe nimeni. Pur şi simplu, autopromovarea aproape obsesivă, inclusiv cu dosare penale întocmite doar de dragul de a fi întocmite şi, mai ales, mediatizate, iar apoi declinate spre competentă soluţionare structurilor abilitate special în acest sens (declinare care, desigur, nu este menţionată în documentul transmis mediatizării), mie îmi pare că aduce foarte mult cu autopromovarea asiduă pe care şi-o fac respectivele domnişoare în spaţiul virtual, acţiuni ce le-au atras, de altfel, apelativul cu pricina. Astfel, după cum văd eu lucrurile, strict din acest punct de vedere, al autopromovării, nu este mare diferenţă între pozele pe care aceste domnişoare şi le fac singure prin băi, machiate excesiv şi, fireşte, cu „boticul" arcuit şi enervat, numai din dorinţa de a atrage „Like-uri" pe Facebook şi numeroasele evenimente mediatizate de recent înfiinţata structură MAI de la Constanţa, în contextul în care, aşa cum am menţionat, adesea evenimentele mediatizate sunt aproape întotdeauna infracţiuni minore. Se pare însă că, la fel ca piţipoancele cu pricina, structura noastră nu merge neapărat pe principiul calităţii, ci pe al cantităţii. Căci pentru o domnişoară cu boticul enervat nu contează neapărat că numeroasele poze puse pe Hi5 sau Facebook sunt făcute în baie, că uneori se zăreşte în imagine şi grupul sanitar sau că alteori respectivei i se văd şosetele sau tălpile murdare din poziţia provocatoare în care a stat „la poză". În mod similar, se pare că nici pentru instituţia cu pricina nu contează că evenimentele mediatizate au uneori ca singură justificare pentru diseminare nevoia de a demonstra că „se face treabă". Aşa cum spuneam, din punctul meu de vedere, nu este mare diferenţă între ţipetele disperate pentru aprobare ale unei piţipoance şi nevoia aproape obsesivă de atenţie a instituţiei cu pricina. Aşa că nu pot decât să constat că are şi MAI-ul piţipoancele lui.