Politistul care impusca oameni

Mi s-a-ntamplat destul de des, in ultima vreme, sa trec pragul unui Internet Cafe. Pana se fac ultimele retusuri la povestea cu teleportarea, schema asta e cea mai buna pentru plimbareti ca mine, ce pot sa bantuie linistiti cu furca unui dead-line in ceafa, stiind ca au la indemana un mijloc atat de pervers de a-si proba existenta. Uneori, insa, toate calculatoarele sunt ocupate si-mi ia cateva minute bune de negociere pana-l conving sa-mi cedeze locul pe unul din pustii care apara planeta cu mouse-ul de nu stiu ce invazie extraterestra. In minutele acelea am ragazul sa ma intreb cat Internet si cata cafea se consuma in astfel de locuri, avand in vedere ca majoritatea clientilor abia de-au ajuns la varsta la care-au schimbat povestea cu barza pe aia cu teleportarea. Atunci am, totusi, ragazul sa ma conving ca o parte din super-masculii ce-si leagana pelvisul pe chat-urile fierbinti au intre 10 si 14 ani. Insa majoritatea ciutanilor nu vin pentru chat si nici la cafea: adevarata lor patima sunt jocurile pe calculator. Asta-i o boala ciudata, ale carei simptome difera de la un subiect la altul. Chiar si eu am fost nevoit, in trecut, sa ard zeci de ore in fata monitorului ca sa obtin un diagnostic precis. Dintre toate jocurile la care mi-am fracturat degetele, era unul, cu intreceri de salupe, care m-a amuzat destul de mult timp. Impartaseam acest viciu tainic impreuna cu un amic, ce incepuse sa ma viziteze destul de des ca sa "ne dam in barci". Pentru ca farmecul jocului e, parca, mai mare atunci cand te confrunti cu omul decat cu computerul. Omul, cu orgoliile, cu sensibilitatile lui aiurite e, inca, mai savuros decat o masina. Cand masina castiga, o scoti din priza si te simti razbunat. Pe om nu-l poti scoate din priza. Cel putin nu acum, cand era cyborgilor pare departe. Eu, insa, sufar de-o patima mult mai rea: plictiseala. Consum teribil de repede orice gadget si, daca evolutia unui joc este, de la un anumit nivel, previzibila, m-a pierdut de client. Nu ma mai fura nimic. Iata de ce, pe masura ce amicul meu isi imbunatatea performantele si era tot mai prins de patima jocului, eu eram tot mai lipsit de entuziasm, pana ce am inceput sa il ocolesc de-a binelea. Iata de ce, ultima mea amintire despre jocul cu barcile e un viciu solitar: am deschis, intr-o zi, calculatorul, am pornit jocul si, cand s-a dat startul, m-am trezit ca, in loc sa ma napustesc inainte, ca ceilalti concurenti virtuali, am luat-o agale, pe ape, ca la o croaziera. Apoi am virat brusc la 180 de grade si-am descoperit ca jocul imi permitea sa o iau in sens invers. E drept, o voce-mi sufla, alarmata, in boxe ca am apucat-o pe-un drum gresit. Asta ma amuza si mai tare: vedeam, acum, lucrurile, din spatele "cortinei" si ma amuzam descoperind amanunte pe care programatorul nu le luase in calcul, astfel incat toata ruta aia la care se muncise cu grija parea, acum, o incropeala, un simplu ghiveci de pixeli. Aproape ca uitasem de povestea aceasta. Recent, insa, la un Internet Cafe, am asistat la o scena stranie. Un pusti, cu o infatisare angelica, juca, pe calculator, un fel de "hotii si vardistii". Jocul e destul de simplu: alegi cine vrei sa fii, hotul sau politistul, apoi incerci sa manevrezi personajul astfel incat sa iesi invingator. Ingerul de la calculator, insa, dibuise o a treia optiune: eroul lui era politist dar juca in postura de ucigas. Inarmat pana-n dinti ca sa-i prinda pe raufacatori, "politistul" isi epuiza toata munitia ca sa ucida, nestingherit, tot ce-i iesea in cale. M-am uitat la calmul cu care copilul facea treaba asta si recunosc ca m-am panicat. Am asteptat sa isi termine jocul. M-a lasat, apoi, foarte politicos, sa-i iau locul si sa-mi fac treaba, apoi s-a intors la calculator si, cu aceeasi meticulozitate, a pornit un nou joc. S-a inarmat pana-n dinti si-a inceput sa alerge pe strazile virtuale, ucigand tot ce-i iesea in cale. In putinele cuvinte pe care le schimbasem, m-a surprins amabilitatea, chiar docilitatea lui, oarecum nefireasca pentru varsta aceea, pe care ne-am obisnuit sa o consideram ca pe-o cheie de bolta a obrazniciilor omenesti. Ceva din calmul si seriozitatea lui, a "politistului care impusca oameni", m-a panicat foarte tare. Pentru cateva clipe, cat l-am masurat, mi-au trecut prin fata ochilor cateva scene triste: l-am vazut la serbarile scolare, cu coronita pe cap, aplaudat de profesori, pupat de parinti, l-am vazut, strecurandu-se, cu brio, prin sistem, promovat, pupat in fund, dus pe brate, elogiat si apreciat, pentru ca invatase, inca din copilarie, sa stapaneasca temeinic formele, aparentele, toate secretele si meandrele sociale. Iar apoi, cand nimeni nu-l va putea vedea, cand nimeni nu se va indoi de probitatea lui, isi va imbraca, linistit, costumul impecabil si va iesi pe strada cu pistolul la brau.