Povestea inspectoraşului de partid

S-a întâmplat într-o zi ca un Zeus local de partid, însărcinat cu trierea CV-urilor şi cu angajarea de directori, să primească un telefon. Mare necaz, mare. La celălalt capăt al firului - o doamnă supracalificată, dascăl de ani buni şi, pe deasupra, slujitor fidel al carnetului de partid. Ajunsă inspectoraşă-şefă dintr-un condei, a fost anunţată că acelaşi stilou nu a mai scris când a fost vorba despre prelungirea mandatului său. În zadar a insistat, şi s-a rugat, şi a intervenit Zeus pe lângă celelalte divinităţi de la Bucureşti, că nu a reuşit să-i prelungească domnia peste şcoala de la malul-mării.

După câteva săptămâni de haos, a venit şi înlocuitorul. Tot doamnă, tot superprofesionistă şi cu pretenţia ca cei din jur să-i respecte rangul... didactic. Doamna profesor doctor a aterizat, a tunat şi a fulgerat şi... a mai făcut ceva: a schimbat oameni din funcţii. De bine ce a ajuns inspectoraşă-şefă, a acţionat întocmai precum predecesorii dumneaei, deşi iniţial se dezicea de orice legătură cu partidele şi se autodenumea ca fiind mai mult sau mai puţin un tehnocrat în ale învăţământului. Sub domnia sa, instituţia a devenit tot mai absentă şi tot mai invizibilă pentru opinia publică din Constanţa. Departe de a lăuda „vechea gardă" de la Inspectoratul Şcolar Judeţean, lipsa de reacţie, informaţiile lacunare sau chiar inexistente oferite de noul purtător de cuvânt erau revoltătoare. Şi asta, pentru că doamna inspectoraşă-şefă, mai mare peste dascăli, era, mai mereu, de negăsit. Iar când se întâmpla ca, ajutat de forţele divine, să reuşeşti să o prinzi la telefon, erai dus „cu zăhărelul" cu o lipsă de seriozitate pe care nu am mai întâlnit-o de când lucrez în presă. Prin urmare, numirea pe linie de partid de la centru poate fi descrisă cu o expresie populară: „din lac în puţ".

Utilizez limba de lemn „adoptată" de distinşii noştri politicieni şi scriu astăzi despre efectele perverse ale „politizării" excesive ale aparatului de stat. Cariera de succes a unui directoraş începe la sediul de partid, continuă cu plata câtorva „indemnizaţii" şi îşi atinge apogeul... la guvernare. Sigur, după faptă şi răsplată... activistului de partid i se recompensează truda şi munca asiduă cu un locşor călduţ, plătit decent din bani publici, locşor ce îi aduce, totodată, respectul şi stima întregii comunităţi. Numai că efectul de bumerang nu ocoleşte nici fenomenul de a numi inspectoraşi-şefi după ureche. Eşti numit politic, eşti demis politic! Sigur că regretele, indicii de performanţă şi chiar susţinerea tuturor colegilor de partid nu mai au niciun fundament când ordinul vine de „mai sus". Concluzia povestioarei mele? Directoraşii vin şi pleacă, unii mai neserioşi decât alţii, ăştia mai puţin pregătiţi decât ceilalţi... şi tot nu ne învăţăm minte să lăsăm ca decizia să se ia în baza unui concurs just, bazat pe competenţe.

Notă: Orice asemănare cu întâmplări sau personaje din viaţa publică din Constanţa este pur întâmplătoare...