Prin cenusa imperiului Phoenix

N-ar fi cine stie ce noutate sa spui ca trupa Phoenix e prima piatra de hotar a rock-ului romanesc. N-ar fi cine stie ce rautate revizionista in constatarea ca hotarul se termina cam tot acolo, la prima piatra. Care asa, batuta de vanturi si vremuri, ingropata sub muschi si desertaciuni, inca mai rezista. N-ar suna chiar atat de tragic nici consolarea ca, oricum, gaina batrana face zeama mai buna. Si n-ar fi chiar asa mioritic sa-ti dai cearcanele peste cap, amintind ce bine era inainte, c-aveam muzici mai mandre si mai cornute: s-a vazut si la hotare mai mari, care n-au stat cu gura cascata "la umbra marelui urs", ca nici altii n-o duc prea grozav. Ca de sunt inca vii, e deja un triumf: "old rock never die", gajgaise unul din veteranii formatiei Humbel Pie, la conferinta de presa de luni prilejuita de turneul constantean al trupei lui Covaci si-al invitatilor sai britanici. Conferinta anuntata la 14.30, apoi "amanata" (sa spunem) cu o ora si apoi (evident) prescurtata: "repede, ultima intrebare, suntem foarte grabiti", gajgaise si Covaci, parca dedulcindu-se la o picanterie de-a lui Kurt Cobain, care nici nu urcase pe scena si se ratoise la public: "eh, am venit, acum distrati-ne!" Ratoiala care, la randu-i, pare-o dulcegarie pe langa pionieratul facut de Zappa si-ale sale "Mamici inventive" in domeniul relatiilor extreme cu publicul: "am reusit, oare, sa va enervam destul?", mai spunea. Dar cum fiecare oratanie pre limba ei piere, Zappa isi abandona, in cele din urma, mamele pamantesti si se-ntoarse in uterul universal, Cobain parasi Nirvana telurica si pleca sa o caute pe aia adevarata, intr-un turneu solo pe cealalta lume. Si parca nici Covaci al nostru nu se simte prea bine. Poate nu s-a simtit niciodata. Intoarsa pe dara frumoasa pe care-o lasase dupa fuga din tara, pasarea rock cu numele Phoenix a cunoscut, dupa revolutie, mai multe renasteri. Toate au fost pe masura legendei, zvacniri luminoase din propria cenusa, din tronul de jar al unui imperiu luxuriant si pustiu in care n-a mai indraznit nimeni sa se aseze. Pentru cei foarte tineri, care nu pupasera Phoenix nici macar in atlasurile animalicesti, fiecare dintre aceste renasteri a fost chiar un triumf. Chiar si pe mine, care le inghitisem casete pe paine, ba apucasem sa-i ascult si pe pasaroii mai mari, aceste repetate incoronari si zvacniri din cenusa m-au fascinant multa vreme. Doar ca, odata cu anii, am vazut cum imperiul acela se micsoreaza si aduna tot mai multa cenusa. Apoi, la o editie a festivalului de arta medievala de la Sighisoara, totul s-a naruit: dupa ce intarziasera mai bine de-o ora, timp in care tot felul de maimutoi se perindara pe scena, mesterind pe la cabluri si scule de sunet, am asistat la un show atat de jenant incat spectatorii care-si mai puteau misca gurile, de-atata uimire, o faceau ca sa fluiere. Evident, portia de vedetism servita de Covaci a fost pe masura deceptiei: grasa. Nu-mi mai amintesc bine, dar parca atunci l-am auzit prima oara pomenind despre fuga din tara ca de-o chestie de care-ar trebui sa ne simtim toti vinovati. Povestea s-a repetat mai tarziu la Constanta, cand UFD lansa povestea cu Clubul Dreptei printr-un mega-turneu national, in care Phoenix trebuia sa faca un soi de spectacol multimedial. Dupa mai bine de-o ora de asteptare, in care publicul, din lipsa de victime, i-a injurat, evident, pe organizatori (care, ce sa faca si ei, ca sa-i linisteasca, ii indopau cu brosurele politice), am vazut ceva si mai interesant: un show cu parfum de "pleibec", in care Baniciu canta "din off" - adica din spatele scenei, probabil, ca nu l-a vazut nimeni pe scena. Cu toate astea, nu s-ar putea spune ca Phoenix n-a renascut de cate ori i-a fost voia. Chiar daca sponsorii, intre timp, s-au mai rarit, dupa cum ni s-a spus si in conferinta de presa. O explicatie ar fi greu de gasit, mai ales daca recunosc ca dublul concert de luni (de la Casa de Cultura si clubul Phoenix) a fost cu adevarat o renastere. Chiar daca trupa a stralucit tot prin piesele vechi, alea facute "inainte" (cand, nu stiu cum naiba, era si mai rau si mai bine). Nu insist asupra scenelor dintre piese, pigmentate cu dialogurile lui Covaci si netrebnicul de sunetist, ori acele momente hazlii in care simpaticul paj personal al lui Covaci se-nghesuia sa-i stearga sudoarea de pe frunte ori sa-l ajute sa-si atarne la gat chitara prea grea. N-am sa comentez cat au platit spectatorii ca sa asiste la cateva licariri de geniu si jar din cenusa unui imperiu pustiit de cenusa. Ma gandesc doar la acea induiosatoare litanie legata de sposnori. Pe la mijlocul concertului de la Casa de Cultura, Covaci s-a rastit brusc in microfon, la un cameraman din sala, poruncindu-i sa inceteze cu filmarile. Ca "le-a dat" Negru-Voda, atat, ar trebui sa le-ajunga. Pajul sau personal a percutat imediat si s-a infipt in trepiedul aluia, sa i-l demonteze. Nu putea fi vorba decat de colegi de la TV Neptun, asa ca m-am dus sa aud si punctul lor de vedere. In versiunea cameramanului bruftuluit, intelegerea fusese cu totul alta: colegii lui primisera dreptul sa filmeze concertul in contrapartida cu sponsorizarea acordata de trustul lor, care asigurase cazarea trupei la un hotel dichisit. Insa inainte de show, din nu se stie care motiv, Covaci s-a enervat brusc si le-a interzis tuturor sa filmeze. Ba si fotografii s-au intimidat, caci nu-i era clar nimanui daca si pozatul e interzis. In privinta drepturilor de autor, ma abtin de la comentarii. Despre celelalte "imagini", fie ca le-am cules cu sapuniera, camera digitala ori pixul, nu si-ar fi putut, oricum, depasi subiectul in maretie. Iar cand acea maretie se masoara acum in cenusa, cu atat mai putin. Spun asta cu toata durerea dupa dara aceea frumoasa pe care-o pasare imperiala o lasase candva in urma.