Salvati sufletele noastre

Intr-o povestioara, chipurile, SF, un personaj de-al lui Bradbury se plimba pe strada, motiv suficient pentru organele de ordine sa il ia la ochi. Iata dialogul lor: "Ce faceti aici? Ceva care se numeste plimbare. De ce? Ca sa iau aer. Nu aveti aer conditionat? Ba da, dar vreau sa si privesc. Nu aveti televizor acasa? Ba da, dar... Actele. Poftim. Va tremura mana? Deloc. Veniti cu noi. Nuuu, ajutor! Nuuuu!" Prin anii `60, Oriana Fallaci trai o experienta asemanatoare in Los Angeles. Dori sa se plimbe, pur si simplu, pe strada si intra, imediat, in lunetele unui echipaj de politie. Iata alt dialog: "Aveti nevoie de ajutor? Nu, multumesc. Vi s-a stricat masina? Nu, multumesc. Aveti nevoie de un taxi? Nu, multumesc. Ati pierdut ceva? Nu, multumesc. Actele. Poftim. Va tremura mana? Deloc. Urcati in masina. Bine, multumesc." Oriana isi aminti de povestioara lui Bradbury, unde plimbaretul fu dus intr-o clinica psihiatrica pentru ca "a fost surpins folosindu-si picioarele, intr-o societate in care picioarele au fost inlocuite de roti, pentru ca a fost surprins folosindu-si ochii, intr-o societate in care ochii au fost inlocuiti de televizor, pentru ca a fost surprins respirand oxigenul Bunului Dumnezeu, intr-o societate in care oxigenul Bunului Dumnezeu a fost inlocuit cu aerul conditionat". Si se intreba cat ne mai desparte de ziua in care aceasta nevinovata "abatere" de la norma nu ne va duce intr-o clinica psihiatrica. Desi n-am tinut sa-mi masor talia cu centura Orianei Fallaci, am avut si eu privilegiul sa verific ca scenariul acesta nu e SF. Intr-o noapte, cu multi ani in urma, am iesit din casa doar ca sa ma plimb. N-am apucat sa fac prea multi pasi si-am fost oprit de politie. La noi, dialogul incepe direct, fara ocolisuri: "Actele. Poftim. Unde mergi? Ma plimb. Aha, te plimbi? Da, ma plimb. Asa, aiurea-n tramvai? Nu, tramvaiele nu mai circula la ora asta. Insulti organu`? Nu, vreau doar sa iau o gura de aer. Nu ai balcon acasa? Vedeti, la ora asta e liniste, e placut sa te plimbi. Aha, ti-a recomandat medicul? Nu, imi recomand singur. Esti asa, mai agitat? Nu, sunt artist. Aha, cantaret? Nu, pictez. Peisaje, chestii de-astea? Nu, peisaje nu, mai mult chestii. Ce chestii?". Eram nevoit sa torn o minciuna ca sa sune veridic: "Fac portrete, de pilda." Si-a pus lanterna pe chip si-a zambit: "Ai putea sa-mi pictezi si mie portretul?" I-am intors zambetul: "de ce nu?" In contrapartida, el ma initie in tainele conduitei preventive: "E periculos sa umbli la ora asta pe strazi, mai bine te conducem acasa." Am mimat recunostinta si m-am lasat condus pana la blocul meu. Cu alta ocazie, m-am incapatanat sa fiu sincer pana la capat: "ma plimb, pur si simplu!" Dar ce mai e pur si, mai ales, simplu in ziua de azi? Asa ca am fost perchezitionat, dus la sectie si retinut aproape o ora. Dar nu vreau sa scriu un roman politist: ma rezum sa subliniez ca, dincolo de unele diferente formale, cele trei istorioare au un miez comun: lumea s-a alienat in asemenea hal, incat cele mai simple valori omenesti (sufletesti, de exemplu) sunt tot mai abstracte. Ele au fost inlocuite de un instinct al eficientei, al utilitarismului salbatic - care, la urma urmei, e pur animalic, cu toata spoiala pe care le-o da civilizatia: actele gratuite, indispensabile unui fond cultural, au, la capatul lor vizibil, artele, literatura, chestii, aparent, fara utilitate imediata, dar care fac, poate, tocmai prin aceasta gratuitate, diferenta dintre om si restul fiarelor care umplu planeta. Nu sunt departe vremurile in care pletosii erau opriti pe strada si dusi la frizer, pentru ca norma dicta ca umanitatea si animalitatea stau in forme, chiar si-n dimensiunea podoapei capilare. Multi gandesc si azi astfel: abaterea de la norma pare-o sfidare, e taxata drept atitudine antisociala. Cine-si hraneste, prin gesturi gratuite, miezul acela abstract si launtric care-i propriul suflet, e de-a dreptul suspect. Umanitatea e confundata cu ticurile majoritatii, care impune norme de conduita sociala: abaterea de la ele e un risc pe care ne e tot mai greu sa ni-l asumam. Individul, a carui singura norma ar fi fost diferenta, devine, astfel, o simpla cifra, cu o evolutie previzibila, care poate fi lesne adunata, scazuta, manipulata in calcule economice, politice, militare. In fapt, tocmai astfel de calcule atenteaza la valorile umanitatii: dar o pierdere care, pe scara mica, se numeste crima, pe scara mare e trecut la "pagube colaterale". Pagube in care intra si sufletul, abreviat in formula moderna a mantuirii: S.O.S. Salvati sufletele noastre.