Taxa pentru mileniu

Cum era Romania inainte de 1840 cand, vorba bardului de la Mircesti, societatea purta, inca, "sigiliul oriental"? Alecsandri ne vorbeste despre o generatie "statuta", anchilozata-n cutume si privilegii si despre o tinerime lipsita de vlaga, fara miza, idealuri si initiative. Adevaratul "act revolutionar" al epocii, spune bardul, a fost gestul celor avuti de a-si trimite odraslele la studii in Franta si Germania: daca pana atunci romanii traiau ca-n secolul XVI, reusira, macar, sa-si aduca secolul XIX din strainatate. Scotocind prin placintele cu ravase ale istoriei, tentatia cea mai mare e de a cauta paralele cu timpul nostru. Am putea, astfel, sa amintim ca Romania recenta, anchilozata in paguboase cutume, privilegii pierdute si mentalitati grosiere e, inca, nevoita sa importe, din occident, ceea ce, pompos si gaunos ne-am obisnuit sa numim "mileniul trei"; altfel nu scapam nici o ocazie de-a evoca maretia calendaristica pentru a ne considera aliniati din oficiu vremurilor revolute pe care le traieste "lumea cea mare". Asa cum nu ratasem placerea de-a ne ratoi pretutindeni ca nu ne trebuie "integrare" pentru ca, dupa cei sapte ani de acasa si cateva milenii de atestare documentara, am fi chiar mai europeni decat Europa. Las cititorului privilegiul de a gasi raspunsurile si, mai ales, intrebarile cele mai juste in aceasta privinta. Interesant, in vremurile anterioare "evenimentelor de la 1848" (si atunci se purta rostirea cu jaluzea), e cum zugraveste bardul clasele sociale. Ele veneau la coada "Domnului" - care era mai presus de toate, chiar si de lege, fiind "cenzorul arbitrar al oricarei productii intelectuale, a oricaror aspirari liberale; el, prin urmare, suspenda pentru cel mai mic pretext foile ce se incerca a raspandi gustul literaturei", in timp ce "presa politica" trebuia sa consemneze doar balurile de la Curte. Voda stavilea "zborul gandirii dupa placul sau, si ades infunda chiar pe ganditori la o monastire, fara nici o forma de proces alta decat prin o simpla porunca verbala data Agai de oras". Prima clasa era "protipendada" - din grecescul "proti pentas" (primele cinci): rangurile care compuneau pentagrama puterii erau logofetii mari, vornicii, hatmanii, postelnicii si agii. Cel mai hazliu privilegiu? Erau singurii care-aveau dreptul sa poarte barba. Bardul spune despre oligarhia formata de cateva familii greco-romane ca isi atribuise singura "calificarea de aristocratie" - nici in baza unor ispravi glorioase, nici prin mostenirea unui pustiu de titlu, ca in strainataturi. Barbosii erau singurii care puteau linge ciolanul puterii de stat, in calitate de ministri, presedinti de Divan, generali de militie sau ispravnici de seama. Ceva mai jos erau rangurile secundare -spatari, bani, comisi, paharnici etc. Mai numerosi si mai marginiti in vise de marire si fala, ei reuseau foarte rar sa parvina in ciocoimea "olimpiana", unde urmau sa fie, cel mult, tolerati cu dispret. Si mai jos era clasa "miluita cu cinuri" a functionarimii, plina de scarta-scarta: "pe atunci, literele latine erau tot asa de cunoscute de neamul latin al romanilor ca si hieroglifele egiptiane sau ca samnele alfabetului chinez". Astia jinduiau la sclipiciul boierimii din clasa a II-a, de poalele anteriilor careia "izbuteau, din cand in cand, a se acata". Mai la vale erau breslele negustorilor si meseriasilor, lispite de drepturi municipale insa foarte incalecate de functionarime. In fine, in umbra, in parasire si ignoranta, se pierdea gloata. Adica poporul, "pe capul caruia toti erau stapani: vatafi, arendasi, proprietari, slujitori, copisti, tarcovnici, revizori, ispravnici, judecatori, directori, ministri, Domn, Sultan! ... poporul supus la beilicuri, la biruri, la dare de flacai la oaste, la bataie cu biciul, la supliciul fumului prin temnite, expus la toate mizeriile morale si fizice, plecat la toti, fie indigeni sau straini, saracit, injosit, cuprins de groaza din copilarie pana la moarte si ne-aparat de lege nici macar in contra crimelor!". Veti spune, poate, ca mai rau nu era cu putinta. Ca mai jos nu se afla nimeni. Si "nimeni" era numele lui: gol, batjocorit, dispretuit, ingenunchiat sub biciul plumbuit al nazarului, vandut la mezat ca o vita, despartit cu forta de-ai lui, schingiuit de proprietari "ce se intitulau crestini si cu frica lui Dumnezeu", pus in obezi, in zgarde de fier cu coarne, purtand zurgalai, un neam strain, nomad si cazut in robie, asupra caruia stapanul avea drept de viata si moarte. Neamul tiganilor. "Spectacol infiorator al sclaviei negre", spune bardul ce, dupa moartea parintilor sai, eliberase toti robii de pe mosia sa. Trei dintre ei, mai batrani, l-au intrebat ce-ar putea sa mai faca cu libertatea aceea. Unii ne bantuie si acum cu-ntrebari la care n-a avut nimeni chef, inainte, sa gaseasca raspunsul. Si aceasta-i istorie. Nu-i placut sa platesti oalele sparte de inaintasi. Dar si taxele de import sunt, parca, prea gogonate. Daca ni se pare prea scump, impachetam si o stergem in alta tara. Sa fim si noi robii, nomazii, tiganii Europei. Sau putem sa ne facem la noi acasa mileniul ala: incheindu-ne toate, dar toate socotelile cu istoria. Si cu isteria. La urma urmei e mai ieftin asa: platim odata pentru un mileniu intreg.