Trecut de aur, viitor în putrefacţie Ura de ţară, iubirea de Brazilia şi Horia Agarici

Însă cioburile alea, sau cum or fi văzute, reprezintă o parte din istoria noastră, a constănţenilor. Neîngrijindu-le ar fi ca şi cum am rupe şi am arunca la gunoi fotografiile străbunicilor noştri, pentru simplul motiv că nu i-am cunoscut sau că au murit de prea mult timp. Aşa că ne descotorosim de tot ceea ce înseamnă existenţa lor pe acest pământ, fără a ţine cont de faptul că ADN-ul lor stă la baza ADN-ului nostru. Faptul că nu avem grijă de ele nu înseamnă decât că nu ne respectăm trecutul ca popor, provenienţa ca naţiune şi, până una alta, istoria. Dar ce, la noi se poartă! La noi nu se duc sute de tineri în parc, ci la deschiderea unui club de manele, nu? Că poate dacă ar concerta Florin Salam în parcul arheologic şi şi-ar exprima admiraţia pentru vasele antice de acolo ar fi mai îngrijite decât sunt acum. Mai contează cine le păzea sau de ce? Da, contează că firma de pază a Sandei Ciocoiu (sau a lui Mazăre şi Nicuşor, cel puţin aşa era în 2002) este plătită din banii noştri. Contează că aceiaşi bani pe care noi îi dăm pe taxe şi impozite ajung la clientela lui Mazăre şi a lui Nicuşor Constantinescu. Da, mai contează şi că, probabil, oricine ar face la fel în locul lor. Am auzit de atâtea ori această explicaţie încât am început să o cred şi eu. Da, toţi ar face la fel. De ce? Pentru că noi nu alegem cu capul, pentru că noi, oamenii de rând, am cultivat o clasă politică depravată şi mojică. Pentru că ei, cei pe care i-am ales şi îi adulăm nu ar ridica niciun deget pentru a ne apăra. Ba dimpotrivă. Ar băga spaima în noi, pentru ca omul de rând să creadă că situaţia este mai gravă decât la Rio, pentru a ne gândi că România este o ţară a dracu' de rea. O fi, dar noi nu avem posibilitatea să evadăm în Brazilia, nici de teama sărăciei, nici din vreo altă frică (am auzit că Brazilia nu extrădează pentru fraude economice). Noi, ăia înspăimântaţi, nu putem decât să plecăm capul pe stradă, să ne temem că intră hoţii peste noi în case şi să ne rugăm divinităţii să nu se întâmple nimic din toate acestea. A, şi ne mai rugăm pentru ceva: să se schimbe situaţia. Din oraş, din ţară, dar fără ca noi să facem ceva, să ne asumăm vreo răspundere, fie ea şi civică. Învăţăm la şcoală despre eroii neamului, dar pentru noi, acum, marii români sunt reprezentaţi de individe precum Andreea Bălan. Citiţi! Constanţa a fost salvată de Horia Agarici. Aţi auzit de el? Dar acum cine o distruge?! Revenim la vasele acelea din parc. Nu pe ele le urâm, nu de ele nu ne pasă, ci de ţara asta şi de istoria ei. Deja ura faţă de România a intrat în inconştientul colectiv. Ne naştem cu ea, pentru că ne-a fost indusă de atâţia ani. Venim pe lume cu intenţia de a ne-o lua în cap. De ce? Pentru că ţara asta a fost condusă (cu adevărat) prea puţin de oamenii născuţi în ea, aşa cum Constanţa nu prea a văzut picior de localnic în ultima vreme prin punctele cheie. Să ne gândim puţin şi de ce suntem ceea ce suntem până a apuca să ne analizăm viitorul. Şi poate vom salva şi noi Constanţa, aşa cum a făcut-o Horia Agarici.