Un geniu ne spune la revedere

De ceva vreme primesc din tot felul de surse un mesaj cu titlul "un geniu ne spune la revedere". Cel mai recent veni de la o colega din presa locala, pe care atingerea de pe urma a geniului o facuse sa-si piarda complet uzul naratiunii. Primul sosise din Tulcea, de la scriitorul Stefan Caraman, care-l primise de la George Cusnarencu, ce spunea cam asa: "aflu de pe Internet, si nu din paginile vreunui ziar care are pagina culturala, ca marele scriitor sud-american - autorul celebrului roman "Cien a=F1os de Soledad", tradus la noi in urma cu 25 de ani sub titlul "Un veac de singuratate" - se retrage din viata publica. Motivul: cancer limfatic, leucemie. Prin intermediul Internetului, Gabriel Garcia Marquez a transmis prietenilor din intreaga lume o scrisoare pe care incerc sa o traduc cat se poate de apro ape de spiritul ei." De fapt scrisorica de-adio fusese publicata cu multe luni inainte in Romania Literara, dar nici Nicolae Manolescu, nici George Cusnarencu nu stiau ca fusesera, la randul lor, tradusi. Caci scrisorica aceea era un "hoax"- adica, in traducere pruteaneza, o "teapa digitala". Un apocrif. Facuse deja inconjurul multor publicatii "apretate" din lume, insa "ventrilocul" fusese denuntat cu mai bine de-un an in urma. Abia atunci se gasi sa cante cucuveaua si-n podul vajnicei prese romane, care-si comanda cu grabire traduceri, sa se-alinieze la standardele falitilor lumii. Cu deosebirea ca publicatiile noastre n-or sa dea dezmintirea in veci - presupunand ca s-ar gasi, totusi, vreun diriguitor de gazeta cat de cat informat ca sa afle, ma car la spartul targului, de pacaleala la care-a subscris fara voie. Dar si mai ciudata decat lipsa de informare sau indolenta imi pare trecerea de care s-a bucurat continutul scrisorii de-adio - o poezioara numita "La marioneta". Anumite stangacii si cretinatati sunt inca preluate cu pietate din ea si se bucura de cea mai mare cinstire doar pentru ca-s impopotonate cu semnatura ilustra. Teroristul ce imprastiase "pliculetele" cu praf de hoax si-a putut rade strasnic in barba, dovedindu-si ca scriitura sa e aliniata standardelor Nobel: "Doamne, daca eu as avea o inima, mi-as scrie ura pe un cub de gheata si as astepta ca soarele sa-l topeasca. As picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti si o serenada de Serrat pe care as oferi-o Lunii. As uda trandafirii cu la crimile mele ca sa pot simti durerea spinilor si sarutul de culoarea carnii al petalelor proaspete". Si asa mai departe. Chiar daca-n text se gasesc destule ingrediente ce vestesc autori aflati la primele genuflexiuni literare - cand simpla alaturare a unor sonoritati de genul "as picta pe stele", "as uda trandafirii cu lacrimi", "sarutul de culoarea carnii" le provoaca spontan orgasme cosmice - flesculetele trecura din oficiu drept genialitaturi, amintind de farsa celebra a magarului ce pictase cu copita si coada in dreptul unei semnaturi Picasso. La urma urmei nu asta ni se-ntampla zilnic? Ne obisnuim cu realitatea vida, golita de semnificatii, inchipuindu-ne ca ce-are ea de oferit e-n carcase, ne inchinam la orice icoana "de firma" cu pietatea aceea oarba cu ca re deschidem umbrela sub ploaie, chirciti in miezul realului fara directie sau vointa, in asteptarea valurilor mari ce ne-or duce unde-or sti ele mai bine. In rest, nimic nou sub soare, doar niste alunecari, niste catarari, niste treceri line ale unor figuri oarecare prin hartia de ziar ori sticla televizorului, cu acelasi rapait monoton cu care apa de ploaie ne cade-n ferestre. Uite-asa ne spune noua, mereu, cate-un geniu, oricare, la revedere.