Un sindicat numit Romania

Obisnuit sa aflu in fiecare zi cate o veste proasta despre prezentul Romaniei sau o previziune sumbra despre viitorul ei, am gasit zilele trecute pe canelele mediatice o informatie care anunta ca suntem recordmeni. Nu era vorba de vreun top al coruptiei, al saraciei sau al numarului de copii abuzati. E vorba de sindicate. Adica o treaba extrem de serioasa, as fi tentat sa zic. Caci, dupa incheierea epocii in care romanii care au iesit in strada la Brasov numai pentru a-si cere salariile au fost trimisi la puscarie, urmasilor lor a inceput sa le placa sa iasa in strada. Sa ii distreze. Sa adore sa intre intr-o turma ce pare a-i da fiecaruia o forma si o consistenta. Cu alte cuvinte, nu pot sa nu observ ca foarte adesea romanii au fost masa de manevra pentru liderii sindicali, care i-au scos in strada ori de cate ori au avut chef si interes. Bineinteles ca asta nu se intampla numai la noi, ci si in America, in Franta, in Germania sau in Italia, caci nu noi, romanii, am inventat miscarea sindicala. Noi am reusit insa sa inventam salariul mai mic de 100 de dolari intr-o tara cu un bun potential economic, sau fraudele de peste 30 de miliarde de dolari, in numai 13 ani. Iata ca tocmai noi avem cele mai multe sindicate din Europa, 5.038, in vreme ce media in Europa este de trei ori mai mica! Franta si Italia au fiecare in jur de 2.500 de organizatii sindicale, Germania putin peste 2.000, iar Spania doar 1.000. Noi insa suntem mult mai smecheri. Si ne place tare mult sa fim sefi, sa fim presedinti. Un banc spune ca, in ziua asasinarii presedintelui Kennedy, seful CAP-ului de la Ciorogarla si-a chemat toti subalternii la o sedinta neasteptata, in miez de noapte, ca sa comenteze tragicul eveniment. Treziti din somn, s-au grabit catre CAP si au intrat cu totii intr-un grajd, devenit sala de sedinta ad-hoc. Seful s-a asezat pe un bloc de BCA, in timp ce taranii au ramas in picioare. Dupa ce le-a adus la cunostinta ca presedintele Americii fusese asasinat, doua lacrimi s-au strecurat la colturile ochilor si au inceput sa alunece pe pielea arsa de soare si tabacita de vant. El a lasat atunci capul in jos si, in timp ce si-a sters cu un gest ferm ochii cu marginea salopetei de lucru, i-a scapat un oftat: "Asta e soarta noastra, a presedintilor!". Povestea e dupa chipul si asemanarea romanilor din tara mereu surprinzatoare cu care se lauda unii. Tara plina de presedinti. In ce priveste organizatiile sindicale, e simplu sa faci o comparatie intre salariul de 70-80 de dolari al unui muncitor si cei doua-trei mii pe care liderii sindicali ii castiga numai din sedintele de administratie. Miron Mitrea, Marian Sarbu sau Victor Ciorbea sunt numai cateva exemple despre cum se poate sari de pe trambulina populara in piscina plina cu sampanie a functiilor pe bani publici si influenta nemasurata. Ca asta e soarta noastra, a romanilor!