Vecinul

Era un bloc, un singur bloc pe pamant, in care linistea si armonia erau la mare pret. Nimeni nu scotea nici un sunet, nici unul dintre vecini nu-i vazuse la fata pe ceilalti. Erau atat de politicosi unii cu altii incat respectau un anumit orar, afisat la intrarea in bloc, in care erau trecute orele la care trebuie sa urce si sa coboare fiecare astfel incat sa nu se intalneasca unii cu altii. Nimeni, in 20 de ani, nu indraznise sa incalce regulamentul. Cu linistea si armonia nu se glumea in acel bloc. Acolo locuiam eu. Imi stiam vecinii numai dupa casuta postala: langa mine stateau vecinii 81 si 83. Aveam grija unii de altii si ne menajam reciproc de emotii. Totusi, intr-o zi, am avut un sentiment neplacut cand am intrat in blocul meu drag. Cand am ajuns la cutiile postale, m-am uitat sa vad daca primisem vreo scrisoare: nimic. Am privit cu drag la lacatul stralucitor pe care nu-l deschisesem niciodata. Apoi, cu un colt al ochiului drept, am vazut ca vecinul 86 primise ceva. Inima mi s-a oprit: avea un ziar infipt in cutie. M-am framantat intreaga noapte. Cand a venit iar ora la care puteam sa cobor, m-am oprit drept la cutiile postale. Ziarul nu mai era acolo. Am hoinarit pe strazi intreaga noapte si m-am gandit la vecinul meu care isi ridicase ziarul. Nu-mi puteam scoate asta din minte. A doua zi, m-am uitat la cutia lui: primise iar ziarul. Zilele si noptile urmatoare m-am gandit numai la vecinul meu. Urmaream cum aparea si disparea zilnic ziarul si ma bucuram. Am calculat si mi-a iesit ca vecinul locuia chiar deasupra mea. Seara ma urcam pe scaun si trageam cu urechea la camera de sus, pandind un zgomot. Nu auzeam nimic si asta-mi marea curiozitatea. Intr-o zi, nu m-am putut abtine si am facut ceva ingrozitor: i-am furat ziarul. Nu citisem niciodata asa ceva. Auzisem ca ziarele sunt pline de chestiuni dubioase si am preferat sa ma menajez. Ce am gasit in ziarul vecinului mi s-a parut foarte incitant. In curand, el nu ma mai interesa deloc: pandeam doar venirea orei in care voi cobori si ii voi fura ziarul. Saptamani in sir n-am facut nimic altceva. Nu stiu cand au inceput sa se-auda zgomotele. Intr-o noapte, dupa ce recitisem toate paginile, meditam, cu ochii in tavan, la tot ce aflasem si visam la ce urma sa citesc in ziua urmatoare. Si-am auzit un sunet: linistea sacra a blocului fusese violata! Am ciulit urechea si-am dibuit un soi de geamat infundat. Zgomotul venea de la vecinul meu, asa ca am pus un scaun pe-o masa, ca sa aud mai bine. Am folosit, chiar, un pahar, cu gura lipita de tavan: acum parca ma cuibarisem sub covorul vecinului, gemetele erau evidente. Dar n-am deslusit mare lucru. Probabil vecinul meu, speriat de fapta sa, isi infundase gura cu o perna, sa atenueze zgomotul. Insa, in cateva saptamani, gemetele devenisera vaiete, apoi urlete in toata regula. Si tineau intreaga noapte. Imi pierise tot cheful, dupa cateva luni abia daca mai reciteam ziarul, adica stirile cele mai interesante. Cand vedeam teancul cu ziarele stranse in ultimele opt luni, ma apuca un soi de frica. Tensiunea incepu sa ma roada atat de salbatic incat, intr-o zi, pe cand ma duceam sa-i iau ziarul, am avut senzatia ca voi fi prins. M-am inchipuit linsat de vecini, asa ca l-am lasat in cutie si-am urcat scarile infricosat. Ciudat, gemetele nu s-au mai auzit in noaptea aceea. Eu, insa, abia ma abtineam sa nu urlu. Lipsit de doza mea zilnica, eram turbat. Abia cand se ivira zorii mi-am revenit: gasisem o solutie. M-am furisat pe scari cu penultimul ziar in maini, am scos ziarul nou din cutia vecinului si l-am inlocuit cu acesta. Ce noapte minunata! Si eu si vecinul meu ne-am sorbit ziarele, fericiti ca doi ingerasi urbani. Am continuat acest obicei fara ca el sa observe nimic, desi ziarul pe care-l primea era tot mai vechi. Trecu asa jumatate de an, apoi veni catastrofa. Nu ma gandisem ca vecinul, care citea, deja, stiri din anul trecut, ar putea remarca asta. Probabil petrecuse revelionul dupa data din ziar, isi turnase un pahar de sampanie si se culcase meditand, ca tot omul, la anul care trecuse. Aici, probabil, veni nenorocirea. Reincepura gemetele, apoi urletele si bufniturile, semn ca observase: timpul, potrivit ziarelor lui, mergea inapoi. Or, daca scria acolo ca timpul mergea inapoi, inseamna ca el avea sa intinereasca, sa redevina copil, apoi sa se-ntoarca in uter. Insuportabil gand. Eu, insa, nu mai puteam sa renunt, cel putin cat mai aveam rezerve pe care sa i le strecor in cutia postala. Intr-o noapte, urletele devenira sfasietoare, fiind insotite de bufnituri cumplite. Vecinul, probabil, fugea prin casa si se izbea de pereti. Apoi urletele se mutara afara, trecura prin dreptul geamului meu si se stinsera intr-o bufnitura groaznica, la parter: vecinul innebunise si se azvarlise de la etaj. O tristete infioratoare ma cuprinse a doua zi, cand i-am vazut cutia de scrisori goala. Nu stiu ce s-a intamplat. Poate l-au internat undeva si isi primeste acolo ziarul. L-am jelit in tacere, cateva saptamani. Inca mi-e dor de el. Nici macar n-am apucat sa aflu cum arata la fata. Ii vad in fiecare zi cutia postala goala; totusi, cand vin acasa, ciulesc urechile spre camera de sus, poate aud un zgomot.