Corupţie şi nu prea Cum se contrazic procurorii cu instanţele când vine vorba de poliţişti

Un poliţist de frontieră tulcean le-a făcut mare pocinog procurorilor anticorupţie constănţeni, după ce a fost achitat definitiv de instanţă. Dar pentru că vigilenţa Anticorupţiei nu se lasă adormită şi nici încântată cu una, cu două, DNA susţine că, pe de o parte, instanţa ar avea dreptate, dar nici ei nu au greşit. Omul cu epoleţi de la care a pornit gâlceava cu instanţa este subcomisarul Adrian Viorel Deleanu, trimis în judecată de Serviciul Teritorial Anticorupţie Constanţa al DNA în 2006, în calitate de contabil-şef al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Navală.

Iată cum stau lucrurile. În iulie 2006, subcomisarul a fost acuzat de DNA Constanţa de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi continuată, fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, fals intelectual în formă continuată şi uz de fals în formă continuată. După cum se arată în raportul DNA, „s-a reţinut că inculpatul, subcomisar, având funcţia de contabil-şef în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Navală, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, respectiv aceea de a-şi asigura avantaje patrimoniale, a îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu". Mai exact, procurorii constănţeni au spus că acesta ar fi determinat-o pe casieră ca, fără documentele necesare, să-i elibereze din casieri suma de 4.550 de lei „şi a procedat la modificarea, prin adăugare, a sumei ce i se cuvenea cu titlu de hrană pentru luna mai 2005, sume pe care le-a folosit în interes personal".

Ce ziceau procurorii constănţeni

Anchetatorii din Constanţa au mai zis că astfel instituţia ar fi fost prejudiciată cu suma de 8.325 de lei, paguba fiind recuperată integral, prin restituire. Dar acuzaţiile nu s-au oprit aici, DNA Constanţa a stabilit că acelaşi contabil şef ar fi determinat-o pe casieră „să nu înregistreze în registrul de casă o dispoziţie de plată pe care a întocmit-o în fals, şi-a completat cu date nereale o adeverinţă de salariu şi a falsificat, prin adăugire, salariul de plată pentru luna mai 2005, modificând suma ce i se cuvenea cu titlu de normă de hrană, înscrisuri pe care le-a folosit pentru a garanta un credit obţinut de soţia sa de la o unitate bancară". În aprilie 2007, Judecătoria Tulcea l-a condamnat pe poliţist la opt luni cu suspendare, pentru fals intelectual şi uz de fals şi l-a achitat pentru abuz în serviciu contra intereselor publice în formă calificată şi continuată şi pentru fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată. Ulterior, cazul a fost strămutat la Tribunalul Călăraşi, iar în al doilea ciclu procesual poliţistul a fost achitat pentru abuz în serviciu, fals intelectual şi uz de fals, pe motiv că faptelor le lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii.

Achitările

În iunie 2010, soluţia de achitare a rămas definitivă, instanţele apreciind că „exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu nu s-a realizat cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru a se putea reţine săvârşirea infracţiunilor" sau că nu s-au produs consecinţele juridice prevăzute de norma de incriminare, cu privire la falsul intelectual. Una peste alta, judecătorii au ajuns la un fel de concluzie potrivit căreia „nu au existat acte false". Şi totuşi, DNA-ul pare să fie de altă părere: „apreciem că trimiterea în judecată este neimputabilă procurorului de caz pentru infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, deoarece, din probele administrate, rezultă că inculpatul a întocmit adeverinţele în cuprinsul cărora a inserat date nereale (...), a falsificat statul de plată pentru luna mai 2005, majorând sumele care i se cuveneau şi a întocmit o dispoziţie de plată pentru încasarea unor drepturi necuvenite".

Trimitere insuficient fundamentată

Mai mult, „toate aceste documente au fost puse în circuit şi folosite, ceea ce a determinat condamnarea inculpatului (...) de către instanţa de fond". În raportul DNA se mai arată: „cu toate acestea, instanţa de apel a achitat inculpatul, motivând că înscrisurile nu aveau aptitudinea de a produce efecte juridice, condiţie care însă nu este cerută de norma de incriminare". Dincolo însă de aceste aspecte, DNA-ul mai spune că „în ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 apreciem că trimiterea în judecată este criticabilă întrucât nu au fost administrate toate probele pentru stabilirea corectă a stării de fapt şi a încadrării juridice, neexistând probe certe care să facă dovada eliberării din casierie a sumei de 4.500 de lei şi a folosirii acestei sume, cu excepţia declaraţiilor date de denunţătoare, care se afla în relaţii de serviciu tensionate cu inculpatul". Surprize-surprize, se pare că „inculpatul o certase administrativ (nr. pe casieră) şi o sancţionase pentru modul în care îşi îndeplinise atribuţiile de serviciu, pentru ca în ziua imediat următoare luării acestei măsuri, să fie depus denunţul". Or, „în aceste condiţii, trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu nu a fost suficient fundamentată". Cu alte cuvinte, s-ar părea că procurorii DNA nu îşi făcuseră conştiincios temele.