Gropile de gunoi - aurul murdar al mafiei Mecanismul de înrobire a economiilor locale

„Clanurile nu trebuie să facă pacte de sânge cu politicienii, nici să se alieze cu armate întregi de partide. Este suficient un funcţionar, un tehnician, un angajat, o persoană oarecare dornică să-şi umfle salariul"

Luate în derâdere de unii, privite cu scârbă de alţii, gropile de gunoi tind să devină tot mai mult aurul murdar pe care Camorra italiană îşi clădeşte imperiul. Ceea ce însă au înţeles mafioţii, iar restul lumii se face că plouă sau nu vrea să priceapă este că afacerişti cu greutate sunt dispuşi să plătească sume însemnate pentru a-şi vedea deşeurile toxice dispărute ca prin minune. Totuşi, „elementele necesare pentru a face să funcţioneze întregul mecanism sunt funcţionarii şi angajaţii din sectorul public care nu controlează, nu verifică diversele operaţii sau care dau în gestiune carierele şi gropile de gunoi unor persoane care în mod evident sunt inserate în organizaţiile criminale", scrie documentaristul italian Roberto Saviano, autorul romanului „Gomorra - cealaltă mafie a Italiei".

El arăta în volumul respectiv că reprezentanţii Camorrei italiene ar fi în plină ascensiune economică pe pieţele ţărilor din Europa de Est, printre ele numărându-se şi România. Litoralul Mării Negre, mai exact. Acelaşi autor dezvăluie modalitatea concretă prin care, cu ajutorul deşeurilor şi al aşa-numitelor gropi de gunoi, mafioţii italieni îşi clădesc adevărate imperii prin aurul murdar al sumelor colosale scoase din deversările ilegale de deşeuri. După câte se pare, hăituite din patria-mamă, clanurile italiene au găsit refugiul în economiile mai mult decât primitoare ale altor ţări, cumpărând „pe bucăţi" - potrivit lui Saviano - România, alături de alte state din Europa de Est. Aici, la fel ca şi pe alte pieţe europene, s-ar părea că se urmăreşte subjugarea economiei locale prin mecanismul deversărilor de deşeuri.

Managerii, chimiştii - „rotiţele" sistemului

„Mecanismul de deversare ilegală a gunoaielor porneşte de la managerii marilor societăţi sau ai firmelor mici care vor să-şi trateze deşeurile la preţuri derizorii, toate acele reziduuri din care nu mai este posibil să scoţi nimic altceva decât costuri", scrie Roberto Saviano. Acesta spune în continuare că în etapa următoare apar patronii centrelor de stocare, ce „pun în practică tehnica măsluirii actelor, colectează deşeurile şi în multe cazuri le amestecă cu gunoaie obişnuite, diluând concentraţia substanţelor toxice şi făcându-le să treacă într-o altă clasă de periculozitate, conform CER, catalogul european al deşeurilor". La rândul lor, şi chimiştii au un rol bine stabilit, rebotezând o încărcătură de deşeuri toxice cu nume de gunoaie lipsite de nocivitate, scrie Saviano, menţionând că acest lucru se face prin prezentarea unui formular de identificare fals cu coduri ale analizelor contrafăcute. Apoi vin transportatorii şi, în cele din urmă, cei care iau efectiv gunoaiele în primire. „Aceştia pot fi administratorii gropilor de gunoi autorizate sau ai unei instalaţii de compostare unde deşeurile sunt tratate pentru a obţine îngrăşământ, dar pot fi şi proprietarii carierelor dezafectate sau ai terenurilor agricole folosite drept gropi de gunoi ilegale. Oriunde există un spaţiu care are un proprietar, poate exista cineva care să se ocupe de gunoaie", mai arată documentaristul italian, pornind de la situaţia existentă în Italia.

Elementele indispensabile - funcţionarii publici

Foarte interesant însă este faptul că „elementele necesare pentru a face să funcţioneze întregul mecanism sunt funcţionarii şi angajaţii din sectorul public care nu controlează, nu verifică diversele operaţii sau care dau în gestiune carierele şi gropile de gunoi unor persoane care în mod evident sunt inserate în organizaţiile criminale". „Clanurile", spune Saviano, „nu trebuie să facă pacte de sânge cu politicienii, nici să se alieze cu armate întregi de partide". Iar ceea ce îngrozeşte este că „este suficient un funcţionar, un tehnician, un angajat, o persoană oarecare dornică să-şi umfle salariul şi care, dând dovadă de maximă flexibilitate şi de discreţie deplină, face în aşa fel încât afacerea să fie pusă în practică, obţinând profit pentru fiecare parte implicată".

Stakeholder-ii, „adevăratele genii criminale"

Totuşi, adevăraţii artizani ai intermedierilor sunt, potrivit sursei citate, stakeholder-ii: „ei sunt adevăratele genii criminale ale afacerilor legate de tratarea ilegală a deşeurilor periculoase". Documentaristul italian explică faptul că în jargonul afacerilor, termenul desemnează acea persoană implicată într-un proiect economic care, prin activităţile întreprinse, este în măsură, direct sau indirect, să influenţeze rezultatele proiectului. În Italia, tratarea deşeurilor este o cheltuială pe care niciun afacerist, potrivit lui Saviano, nu o consideră necesară. Preluând o metaforă folosită de stakeholder-i, documentaristul arată că „pentru ei (nr, afaceriştii italieni) este mai util propriul rahat decât deşeurile pentru tratarea cărora trebuie să plătească bănet, nu glumă". „Nu trebuie deci să dea niciodată impresia că propun o afacere criminală", scrie italianul. Iar dacă mai există vreun dubiu sau vreo neînţelegere, documentaristul o spune răspicat: „stakeholder-i pun în contact diversele ramuri ale industriei cu acele persoane din clan care se ocupă de deşeuri şi, fără a se implica direct, coordonează fiecare etapă a tratării acestora".