Spelunca de cartier

Locurile cele mai pitoresti ale orasului

In fiecare zona a orasului exista un loc unde se aduna aproape toate specimenele umane, care mai de care cu porecle si nume extrem de haioase # Primii clienti ai carciumilor de cartier vin cu mult inainte de sosirea barmanului * Aproape invariabil, fiecare spelunca isi are clientii sai, plata facandu-se o data pe luna, atunci cand vin pensiile sau alocatiile copiilor * Evidentele contabile ale bauturilor se tin pe condica, de fapt un caiet, unde sunt trecuti cei care nu au bani in buzunar pentru votca si mahorca * Aici il gasesti pe mercenaru`, pe Furcoi, pe francezul Gerard, caruia nu-i mai vine mostenirea de la Paris, dar si pe domn` doctor, unul care invartea femeile pe degete pentru ca lucra la Combinatul de porcine si avea carne cat voia

Carciuma de cartier este, aproape invariabil, unul dintre cele mai pitoresti locuri. Cel care trece pragul unei asemenea cladiri este, in general, un impatimit al bauturilor. Il trimite nevasta cu galeata de gunoi, il trimite sa ia o paine sau un sifon, cel care este de-acum consumator fruntas, trece mai intai pe la spelunca. Si cu cat mai de dimineata, cu atat mai bine. Ba mai mult, uneori, clientii stabili ai bodegii ajung cu mult inaintea carciumarului. Odata deschisa usa, pe care nici nu apuca sa intre aerul curat de afara si care, indiferent cat ar sta deschisa, nu ar putea invinge niciodata duhoarea de tuica ieftina si mahorca, imprimate deja in pereti, in scaune, in mese, dar si in ce a mai ramas din perdelele negre ale mizerabilei carciumi. Primul intra unul, Costel. El, de fapt, sta la usa cu mult inainte de a veni crasmarul. Costel, somer fara somaj, fost ceferist-linior, ani de zile a bagat piatra pe sub sinele trenului. Este inalt, subtire, incat de-abia stau hainele pe el, cu fata trasa de atata vant, frig sau soare cat a indurat pe unde avea CFR-ul treaba cu el atunci cand se intampla cate vreo nenorocire. De fapt, aici s-a si apucat serios de bautura. Inainte de a se apuca de treaba, indiferent de ora la care intra in tura, lua o jumate de cocart, pe care o executa in cateva minute. De-abia dupa aia incepea munca. Acum, ii pare parca rau ca nu a putut sa se opreasca la timp. Dar atunci se simtea bine. Parca odata ce tragea o dusca, mai ales pe frigurile alea, simtea asa, o caldura in suflet, si parca si munca era mai usoara. Uita de toate. Acum nu mai are putere in maini. Nici paharul nu-l mai poate tine. Il duce la gura cu ambele maini. Georgica, barmanul, ii toarna "saniuta" intr-un pahar mare, pentru ca altfel s-ar risipi toata pe jos. Abia dupa ce trage rapid de tot o dusca, domnul Costel, cum ii spun colegii de bautura, isi revine. Mai bine dispus, Costel se asaza pe unul din scaunele jegoase, ca sa-si revina. De fapt, se reface. Tremuratul mainilor scade din intensitate, corpul devine mai sigur. Nu mai este cel care era acum o jumatate de ora.

Condica, la baza platii

Urmatorul care trece pragul speluncii este "domn` doctor", care fusese candva ajutorul unui veterinar la Combinatul de porcine de la Poarta Alba, dupa ce facuse, cu chiu-cu vai, zece clase la Liceul Agricol de la Palas, in domeniu, desigur. Nimeni nu stie de unde a aparut aici, nici cum se numeste cu adevarat. Toti clientii asa il stiu si asa il striga: domn` doctor! Ei cred ce le spune el: pe vremea lui Ceausescu o ducea ca-n basme. Avea carne si, daca ai carne, ai de toate. Ai bautura, ai femei, ai relatii. Cine nu avea nevoie de el atunci? Veneau la el directori, contabile, femei de serviciu, secretare, militieni. Vorbea de sus cu toti, pentru ca toti il rugau sa le dea o bucata de carne, si el facea ce era posibil sa le rezolve situatia. Cu asta se lauda si acum. Femeile pe care le-a avut el atunci erau dintre cele mai frumoase si mai durdulii, ca lui din astea ii placeau. Toate astea l-au dus pe drumul pierzaniei. Nu mai are nevasta, nu mai are copii. Nu are nici un adapost deasupra capului. Sta pe capul uneia dintre surorile lui. Aici primeste si pensia. Desi bea destul de mult, baga mana in buzunar numai odata pe luna. Atunci cand ii vine pensia. In rest, bea pe condica. Si nici nu este singurul. Toti beau pe condica, adica pe listele intocmite de carciumar cu destula migala si in care trece, uneori, ceva-ceva mai mult, ca sa-i iasa si lui macar un pic acolo. Cu multi ii merge barmanului, dar cu Gerard, nu. Asta, cu cat bea mai mult, cu atata tine minte mai bine. Gerard, pe numele lui adevarat Gergel, se lauda peste tot ca ar fi din parinti francezi, ba chiar ca ar avea o mostenire la Paris. Asteapta mereu ziua cea mare, cand va fi anuntat sa se duca sa fie improprietarit. Gerard consuma bauturi de marca. Si nu mult odata, mai ales ca el spune ca asa se bea prin cercurile de intelectuali frecventate de el. La el, una mica de coniac Napoleon este o masura de 25 de mililitri, nu ca la ceilalti de 50. De fapt, vine la bar cam de o suta de ori, pentru ca barmanul nu serveste la masa. Este stilat, dimineata striga un tunator "Bon maten!", de aude si tanti Ileana de la buticul de peste drum. Seara, striga la fel de ceremonios: "Bon nui!". Nimeni nu-i raspunde, nici dimineata nici seara, fiecare isi vede de paharul lui, iar "francezul" nu prea intra in vorba cu ei, pentru ca se crede de vita nobila, el nu-i "taranoi, de fapt peizan din Romania". Nici el nu are bani, tot condica e la baza.

Apare mercenarul

Un tip aparte este Tony, pe care toti il stiu de "Mercenaru`". Pe vremea lui Ceausescu, prin 1965, era ofiter mecanic la IEFM Navrom, a ramas in timpul unei escale, la Casablanca. Aventurier din fire, Tony s-a angajat intr-o baza militara americana ca mercenar. De la baza de instructie din Bavaria a ajuns in Vietnam. Trei-patru mercenari ocupau un sat in cateva minute. "Ce viata, ba, ce viata. Omoram, violam, dadeam foc. Distractie, ce mai", spune celor care il asculta cu gura cascata Tony. Doi ani a stat in Vietnam. Are numai cicatrice peste tot: de gloante, de arme albe. Odata era sa o mierleasca. A scapat ca prin urechile acului de un vietnamez. Si asta tocmai cand era pe fata lui. Nici nu vrea sa-si aminteasca. A avut numai cosmaruri. De atunci a si plecat din armata americana. De fapt, a dezertat. A fugit la una din ambasadele noastre, crezandu-l pe ambasador, care i-a promis ca nu o sa i se intample nimic in Romania. Doar ce a trecut granita, ca a si fost inhatat. Drept la Poligonul de la Tunari a fost dus. "Sefu`, toate armele cele mai sofisticate din America le aveau securistii nostri. Da` le-am facut o demonstratie, de i-am lasat paf", le spune Tony colegilor de masa. El spune ca a tras la Tunari cu tot armamentul pe care il avea si in Vietnam. Nici acum nu-i vine sa creada ca spionii nostri furasera din fiecare tip de arma cel putin una. Dar nu i-a mers prea bine. Dupa ce a muncit vreo doua-trei luni la IMN, a fost dus la mina. Pe undeva, pe la Rosia Montana. A crezut ca nu mai scapa viu de aici. Nu mai are de mult nevasta, copiii nu si-i mai stie, de fapt nici nu mai stie daca o mai fi vreunul in viata. Auzise odata ca nevasta-sa ar fi pe undeva prin Braila. A incercat sa o gaseasca, dar fara succes. De fapt, a cautat-o doar asa, sa spuna ca nu a incercat. Acum, nu mai are pe nimeni. Numai casa care sta sa cada pe el. Ce a mai ramas din locul de casa al parintilor l-a vandut. Si a baut tot, desigur. Ca sa mai scoata un ban de bautura, acum lucreaza cu ziua, mai sparge un lemn, iarna mai da zapada la o parte din fata curtilor, dar macar sa fie zapada, ca in alti ani nu prea a avut de lucru. Cand nu face rost de bani, face demonstratii de aruncare a cutitului. Nimereste de la orice distanta, cu orice tip de cutit. A invatat astea la americani. Desi mana ii tremura de batranete, Tony isi cantareste bine cutitul in mana, indiferent ca este un briceag sau o baioneta, nimerind in cercul pe care il deseneaza cei din carciuma pe o scandura, special adusa pentru el. Doua lovituri, paharul de votca. Nu a ratat niciodata. "Daca nu lovesti inamicul esti mort", isi aminteste Tony lectiile de supravietuire pe care le invatase la americani.

Inchide usa si stinge becul

Ultimul pleaca din carciuma Furcoi. Toti il stiu doar asa, si atat. Porecla ii vine de la cei cativa ani de parnaie pe care i-a facut din cauza vecinului, in care a bagat furca, pentru ca i-a spus lui unul, Mitu, ca umbla cu nevasta-sa. Gelozia nu i-a dat pace, pana nu a spalat coarnele furcoiului in el. Ala a ramas paralizat si tot asa este si astazi, si tot cu caruciorul se plimba. Avea sa-i dea nu stie cat, dar nu a avut de unde. A ajuns iar la carcera. Cand s-a liberat, a plecat din sat. Sta in Constanta, cu chirie, intr-o maghernita. Vara lucreaza la cules de struguri, caise sau fura nuci de pe marginea drumului. Iarna, pe unde poate. Aia cu care traieste vine si ea la carciuma, dar numai seara, la inchidere. Amandoi dau cu matura, spala paharele, duc gunoiul, aduna cioburile de pe jos, care raman dupa ce mai sparge vreunul cate un pahar, de fapt niste borcane de mustar, care rezista de ani buni de zile, unele chiar de la deschiderea carciumii. Pentru ce fac Furcoi si Furcoaica, pentru ca asa ii zic femeii musteriii din carciuma, barmanul Georgica le tranteste cate un pahar din marfa furata de la ceilalti clienti, mai ales ca el nu toarna cu masura oficializata, ci cu ochiometrul. Daca a vrut cineva sa vada de i-a pus bine in pahar, a doua oara nu mai pupa, decat daca are bani. Si, cum nici unul nu are nici o letcaie, clientii renunta sa se mai dea zmei. Norocul lor ca barmanul nu este om rau si se face ca uita. Lui Furcoi si Furcoaicei le mai toarna cateodata chiar si un pahar intreg. La amandoi. Unul tip torpila. Ultimul pe ziua aia. Si cu asta, gata. Tinandu-se de mana, de cele mai multe ori sprijinindu-se unul de celalalt, ultimii clienti ai speluncii se retrag, mormaind un cantec pe care Furcoi l-a invatat la parnaie: "C-asa beu oameeeeniii buuuni, De saaaambaaata pana luni". De maine, ziua incepe cu aceiasi oameni. Cu Costel, cu francezul Gerard, cu mercenaru`, cu doctoru`, cu Furcoi. Viata merge inainte. Si chiar merge bine. Nici nu simti cum trece.