„Femei celebre pe divan" de Catherine Siguret Astazi

Aşa după cum anunţam în ediţia de ieri, cotidianul ZIUA de Constanţa face un cadou cititorilor săi: în fiecare sâmbătă, ceva incitant. Exclusiv on line pe www.ziuadeconstanta.ro.

Josephine Baker (1906 - 1975):O rezistentă

JOSEPHINE BAKER a contribuit mai mult la diminuarea mentalităţilor rasiste şi la apărarea cauzei femeilor decât numeroşi teoreticieni respectaţi. Liberă şi iconoclastă pe scenă, la fel ca în viaţă, a ştiut să se arate senzuală şi provocatoare, fără să decadă într-un erotism vulgar. Înarmată doar cu îndrăzneală, a debarcat în Franţa cu speranţa de a face carieră în muzical şi a sfârşit prin a se lupta pentru valorile în care credea: rezistentă distinsă, de-a lungul celui ce-al Doilea Război Mondial, şi-a consacrat bunurile artistice edificării unei lumi mai bune şi construirii unui model în miniatură, pe domeniul ei de la Milandes, arcă multietnică şi bază de agrement pe care a încercat s-o pună la dispoziţia marelui public, în afara cortegiului de copii adoptaţi. Josephine Baker a fost o „militantă din instinct", a trăit în funcţie de convingerile ei umaniste, fără a se lăsa condusă de vreo morală ori influenţată de privirile celorlalţi. A înţeles să dovedească valabilitatea visului ei de înfrăţire universală la Milandes şi nu şi-a pierdut credinţa, atunci când proiectul existenţei sale a ruinat-o, după vreo douăzeci de ani. Semn că iubirea de viaţă o propulsa în mai mare măsură decât utopia, a reuşit să-şi salveze copiii din marasmul de pe urma căruia ar fi putut suferi şi a rămas până la capăt o mamă energică şi o vedetă inepuizabilă.

O copilărie în stilul Cosette

Freda Josephine McDonald se naşte la 3 iunie 1906 la Saint Louis (Missouri), dintr-un tată alb şi o mamă negresă. Artişti în mizerie, oferindu-se mereu să ţină lecţii private, cei doi se despart un an mai târziu. Mama lui Josephine va avea trei copii cu un alt bărbat: Richard, Margaret şi Willie Mae, fără a parveni la o situaţie socială mai senină. Josephine e încurajată de mică să trăiască din ce se nimereşte, pe străzi, o iniţiere dură, care o lămureşte foarte devreme asupra sorţii care-i aşteaptă pe negrii dintr-o Americă în care răzvrătirile sociale sfârşesc adeseori într-o baie de sânge. La 10 ani, face primul ei dolar, câştigând un concurs de dans, şi întrevede speranţa unei vieţi mai bune, dar mama îi pregăteşte altă soartă: pentru a despovăra bugetul familiei, o mărită forţat cu un bărbat violent. Josephine, în vârstă de abia 13 ani, nu e genul de om care să se lase brutalizat. Un an mai târziu, fuge de acasă, după ce şi-a doborât călăul, şi supravieţuieşte din expediente mărunte, pe ici, pe colo. Norocul îi surâde curajoasei fete, atunci când se întâlneşte cu Jone's Family Band, o familie de cântăreţi şi dansatori, care o iau într-un turneu. Al doilea soţ Willie Baker, al cărui nume îl va păstra, o zăreşte pentru prima dată la Philadelphia, pe când se zbânţuie, îşi umflă obrajii şi-şi învârte ochii mari prin cap. Aşa s-a născut stilul Baker: un dans sexy şi, totodată, plin de bufonerie. După doi ani de căsnicie, Josephine hotărăşte să-şi încerce norocul la New York şi îşi părăseşte bărbatul. Are parte de o primire ostilă: negrii nu-şi găsesc locul, nici pe scenă, nici în viaţă. Dar Josephine insistă. Din poziţia de costumieră a primei trupe de negri de pe Broadway, îşi aşteaptă ora succesului. Care nu întârzie să apară: în ziua când o dansatoare se îmbolnăveşte, Josephine îi ia locul pe nepregătite. Succesul e total, iar aceasta se pomeneşte în situaţia de-a propune un nou spectacol, Chocolate Dundies, a cărui vedetă este ea însăşi. În 1925, scăpată de viaţa pe străzi şi de ura rasistă, câştigă 150 de dolari pe săptămână, o sumă care îi permite să trăiască aproape ca o mică burgheză. Dar atunci când, într-o seară, consiliera artistică a teatrului Champs - Élysées, în călătorie de exploatare prin Statele Unite, îi propune un contract la Paris, ea nu ezită. A auzit de Turnul Eiffel, n-are nimic de regretat în America: părăseşte totul.

Gloria unei franţuzoaice

Pentru teatrul Champs-Élysées, pariul e îndrăzneţ: un show cu un asemenea dans „împleticit" care se numeşte „charleston" şi cu sânii goi - şi-ncă ai unei negrese - asta dă curaj! Autorii Spectacolului de revistă neagră au trebuit să insiste pentru a o convinge pe Josephine: „Goală. Dar neagră, e ca şi cum ai fi îmbrăcată". Noua colaboratoare a înţeles îndată despre ce e vorba. Pentru a învinge prejudecăţile, va trebui să şocheze prin exagerare şi provocare, chiar suportând o anumită condescendenţă: „Negresa" era pe atunci un animal ciudat. La vremea potrivită, va dovedi că şi „Negresa" ştie să gândească.

Premiera are loc pe 2 octombrie 1925, în faţa unei săli arhipline. La ieşire, mulţimea de spectatori are păreri împărţite: în timp ce bărbaţii entuziaşti aplaudă noutatea, spiritele reacţionare manifestează, în faţa teatrului, împotriva spectacolului „pornografic", cu strigăte de „Porcărie scandaloasă!". Dar Josephine Baker s-a lansat. În anul următor, e vedeta spectacolului de la Folies-Bergère, La Folie du jour, care o va imortaliza încinsă cu o sugestivă centură de banane - „costum" a cărei idee i-ar fi venit lui Cocteau, unul dintre cei dintâi spectatori. În orice caz, va hrăni fanteziile unor Picasso, Philippe Soupault sau Man Ray, în timp ce Georges Simenon devine secretarul şi amantul dansatoarei, iar Jean Gabin partenerul ei într-un film uitat, La Sirène des tropiques. Josephine ilustrează o voinţă şi o rezistenţă fizică de excepţie, înşirând spectacol după spectacol, în Franţa şi în străinătate, dar nu lasă deoparte nici câteva filme, rămase fără prea mult succes (Zouzou de Marc Allégret, în 1934, Princesse Tam-Tam de Edmond T. Greville, în 1935, Moulin-Rouge de Yves Mirande, în 1940, sau Fausse Alerte de Jacques Baroncelli, în 1945). Primul turneu european e organizat de un oarecare Pepito, un italian mai mult sau mai puţin gigolo, dar plin de idei şi ambiţii în slujba celei care îi va fi parteneră între 1926 şi 1936. La începutul anilor '30, într-o Europă în care se coace fascismul, Josephine aruncă seminţe de scandal peste tot pe unde trece, aproape goală şi vopsită provocatoare: Paul Derval, directorul de la Casino de Paris, i-a oferit un leopard pentru a-şi înveseli show-ul, şi ea îl plimbă uneori în lesă, pe Champs-Élysées! Accesoriu profesional, ori cadou de la amant? Nu se ştie. Lumea a zis că-i nimfomană, ceea ce fiul ei salută cu umor în biografia pe care i-a scris-o: „Dacă a avut mulţi amanţi, îmi vine să zic: bravo ei!" Forţa şi senzualitatea sa pot stârni într-adevăr imaginaţia. Petrecăreaţă incorigibilă, muncitoare înverşunată, artista îţi ascunde iubirile într-o vilă din Vésinet, deja cu reputaţia de vedetă la fel de răspândită ca şi Mistinguett, pe care o pune în umbră şi care o urăşte, în virtutea rivalităţii artistice, dar şi a prejudecăţilor rasiste.

În 1931, Josephine lansează şlagărul etern J'ai deux amours (Am două iubiri - „ţara mea şi Parisul"), compus pentru ea de Vincent Scotto. Prima iubire vrea s-o cucerească, tot aşa cum a cucerit şi Europa. În 1936, merge în turneu în Statele Unite. Dar gândirea liberă şi spiritul decadent nu sunt apreciate de cealaltă parte a Atlanticului. Şi apoi, exilându-se, cântăreaţa şi-a trădat patria: are un eşec. Aventura pune capăt primei iubiri, ca şi relaţiei cu Pepito. Revenită în capitala franceză, în 1937, Josephine l-a înlocuit urgent cu Jean Lyon (Levy pe adevăratul său nume), bărbat chipeş şi fondator al lanţului de cofetării „Coţofana care cântă". Se mărită cu el şi, pentru a întoarce spatele unui trecut, îşi ia cetăţenia franceză.

O femeie angajată

Căsnicia nu durează decât trei ani, dar constituie începutul angajării politice a lui Josephine Baker. Reputaţia ei artistică e suficient de solidă ca să-şi poată apăra convingerile şi să se angajeze în favoarea unor cauze îndrăgite. Mai întâi, militantă împotriva antisemitismului în plin avânt, aderă la Liga de luptă împotriva pogromurilor, creată în 1972. Ulterior, va sprijini orice luptă antirasistă, în Europa, ca şi dincolo de Atlantic, unde va participa la marşul lui Martin Luther King, la 28 august 1963. În septembrie 1939, pe când triumfă la Casino de Paris în spectacolul de revistă London, se înscrie în Crucea Roşie, precum şi în rândurile Rezistenţei antifasciste. Domeniul de la Milandes, o imensă proprietate recent cumpărată în Dordogne, îi slujeşte de cartier general. Instalează acolo o staţie radio a ţine legătura cu Rezistenţa, care se organizează, şi ascunde acolo întreaga familie a soţului său, în ciuda divorţului din 1940, înainte de-a o ajuta să fugă de pe teritoriul francez. La prima chemare a generalului De Gaulle, pleacă la Londra. Spioana neagră, pe care nimeni n-o bănuieşte, fiindcă e prea bătătoare la ochi, e trimisă în misiune, în Africa de Nord, în Portugalia, iar informaţiile confidenţiale, scrise cu cerneală simpatică, le transportă ascunse în sutien! Generalul De Gaulle îi oferă personal decoraţia Crucea Lorraine şi, după război, o medalie a Rezistenţei, precum şi insigna Legiunii de Onoare. Căci Josephine Baker şi-a pus inclusiv talentul artistic în slujba moralului trupelor, mergând să cânte în Libia, în Siria şi în Palestina, în calitatea ei de sublocotenent al trupelor feminine de aviaţie! A venit, totodată, pe urmele eliberării progresive a Franţei, susţinând câte un concert pe scena fiecărui mare oraş recucerit şi, oricât ar părea de bizar, a cântat la lagărul de concentrare de la Buchenwald, în „sala intransportabililor". Imaginile ororii i se întipăresc adânc în suflet şi o întăresc în nevoia de a milita pentru demnitate umană, justiţie şi pace. Întâmpinată la Paris ca un erou naţional, sărbătoreşte cu demnitate armistiţiul, oferind de-a lungul câtorva săptămâni spectacole gratuite prin teatre şi restaurante, pe unde se nimerea. Acest temperament nărăvaş, mereu înclinat să cânte, să danseze şi să sărbătorească viaţa, îl seduce pe un jazzman prestigios, fostul violonist clasic de renume, Jo Bouillon, care dirijează noua orchestră a interpretei. În 1947, acesta devine al treilea şi ultimul ei soţ. Amanţii frumoasei artiste vor continua să se perinde, dar Jo îmbrăţişează cauzele durabile ale partenerei sale, cele mai înţelepte, care sunt uneori şi cele mai nebune. Împreună cu el va munci ea la construcţia lumii pe care o visează: un spaţiu în care diferenţele să coexiste fără violenţe, printre oameni ca şi printre animale, un fel de Arcă a lui Noe exemplară, amplasată pe domeniul de la Milandes.

Aventura de la Milandes

Visul lui Josephine - care a fost marcată încă din copilărie de scenele de violenţă rasistă şi destul de informată în legătură cu nedreptăţile din lume, întrucât le-a parcurs - va deveni realitate la Milandes. Între 1947 şi 1967, vedeta împreună cu soţul ei strâng milioane, cu care ar fi putut zburda şi trăi senin până la capătul zilelor, dacă şi-ar fi propus: Josephine acumulează turneele, stagiunile din cabaretele pariziene, înregistrează discuri, acceptă invitaţiile din partea guvernului algerian sau cubanez, ca şi acelea ale partenerei sale Jackie Kennedy. Dar construcţia unui adevărat stat în stat, în inima regiunii Dordogne, îi înghite toate resursele.

Prima etapă a acestui proiect grandios: constituirea unui Rainbow Tribe, „Tribul Curcubeului", reunind copii din toate ţările, toate culorile şi toate religiile. Adopţia devine obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât, spitalizată lungă vreme după naşterea uni copil mort, în 1941, nu se cunosc informaţii în legătură cu tatăl, Josephine a suferit o uterectomie şi ştie că nu va fi niciodată mamă biologică. Susţinându-i proiectul, Jo Bouillon nici nu bănuieşte că primii doi orfani, adăpostiţi în 1054, se vor vedea înconjuraţi de alţi opt, şase fraţi şi două surori, adică un trib de zece copii. Din turneul ei în Japonia, Josephine nu s-a mulţumit să-l aducă pe Akio, după cum s-au înţeles; n-a rezistat să nu-l îmbrace şi pe micul Jeannot! Unul e budist, celălalt şintoist. Vor urma, în ritmul turneelor, Luis, un negru columbian, trei francezi de credinţe diferite: Jari, un protestant de origine finlandeză, Jean - Claude, un catolic de origine franceză, şi Moise, un evreu de origine israeliană, apoi, în 1956, Brahim, zis „Brian", musulman născut în Algeria, Marianne, născută şi ea tot acolo, în timpul războiului, din mamă franţuzoaică, şi, în 1959, Mara, un indian din Venezuela, Koffi, un ivorian, precum şi doi francezi de origine metropolitană, Noël şi Stellina. Nu trebuie să vedem în asta o boală, ci rezultatul unei sensibilităţi exacerbate: Josephine se uită în ochii copiilor şi nu se poate stăpâni. Lor li se adaugă o mulţime de animale din toate speciile, domestice, ca şi sălbatice (un şarpe boa, mai ales, care se rătăceşte prin sat şi nu va mai fi găsit... ).

Pentru a se ocupa de toată lumea asta şi a administra domeniul, Josephine Baker s-a înconjurat de un personal numeros, preceptori, dădace, grădinari, angajaţi de fratele ei, Richard, şi de sora ei, Margaret, care încearcă zadarnic să ţină o socoteală bugetară. Căci Josephine vrea să nu le lipsească nimic copiilor şi se arată de o generozitate debordantă. Ceea ce s-a numit megalomania ei nu se opreşte la cercul familiei. Creează în jurul castelului din Milandes un centru turistic, al cărui succes e naţional: trei sute de mii de vizitatori pe an, cărora li se adaugă taberele de vacanţă ale copiilor defavorizaţi. Trage conducte de apă şi curent pentru tot satul, construieşte o piscină, un hotel, deschide magazine, o cârciumă... Gilbert Bécaud, Hervé Vilard sau Dalida, care vin să se odihnească la ea, cântă uneori acolo. La 40 de ani, Josephine rămâne o profesionistă a scenei, dar trăieşte cât mai mult posibil la Milandes, între organizarea serbărilor colective şi grijile unei mame foarte ocupate.

Într-o carte, fiul ei Brian a evocat-o cu tandreţe pe această „mamă ciudată". Ca exemplu de ciudăţenie, a ţinut să-i ducă pe copii peste tot, prin marile magazine, în lumea largă, să-i menţină cu orice preţ în legătură cu cultura lor de origine. Josephine rămâne totuşi o mamă în limita normelor obişnuite: pregăteşte mese pantagruelice pentru familionul ei, alintă pe unul, ceartă pe altul, îi educă pe toţi. Îi obligă să respecte fără concesii valorile morale pe care ea le apără, iar pedepsele vin fără excepţii în caz de laşitate, egoism sau necinste, minciuna reprezentând cel mai grav păcat în clasamentul lui Baker. Dacă la Milandes copiii trăiesc la adăpost de restul lumii, Josephine îi pregăteşte pentru imensa junglă de afară, în timpul unor „ospeţe-lecţii", în care abordează subiectele de actualitate, tensiunile internaţionale sau rasismul, de pildă. Îi îndeamnă să-şi aleagă meserii fără vreo legătură cu showbizul (ei se vor conforma) şi vor trece ani buni până când copiii vor descoperi epoca în care mama lor ţinea prima pagină a ziarelor, cu sânii goi şi centura de banane în jurul taliei. Cântăreaţa închide televizorul, îndată ce vine vorba despre trecutul ei. Artistă, da, neruşinată, nu. De altfel, maturitatea a schimbat-o pe „fetişcana sălbatică" în „diva cu furou".

Deşi Tribul Curcubeului stârneşte unele suspiciuni prin sat, lumea se obişnuieşte: fără Josephine, Milandes ar fi rămas o comună părăsită, ca atâtea altele. Chiar şi în ziua de azi, castelul găzduieşte un muzeu Josephine cu care se mândreşte. Totuşi, sfârşitul aventurii de la Milandes nu prevestea un asemenea omagiu.

1968: „mascarada"

Faimoasa expresie a generalului De Gaulle, despre Franţa anului 1968, caracterizată destul de bine viaţa cântăreţei din acea perioadă, iar gaullista necondiţionată care era, n-ar fi renegat acest termen. Câţiva ani mai devreme, plecarea soţului ei la Buenos Aires, unde urma să deschidă un restaurant, ar fi putut să-i pară un semnal de alarmă: obosit de această harababură cu copii şi cheltuieli enorme, presimţea falimentul moşiei şi s-a enervat vreme îndelungată pentru faptul că Josephine făcea totul doar după capul ei, după visul ei, departe de orice argument financiar. Intrarea la Milandes costa simbolic, doar câţiva franci, iar musafirii cu titlu gratuit erau o mulţime. Plecat în 1961, Jo Bouillon se întoarce de fiecare dată când moşia e în pericol şi continuă să-i protejeze pe copii, fără a-şi condiţiona sprijinul financiar. Richard şi Margaret încearcă să aibă grijă de averea surorii lor, dar fără a reuşi să evite catastrofa: domeniul trebuie vândut.

Cu câteva săptămâni înaintea sfârşitului, Brigitte Bardot, în numele cauzei animalelor, lansează un impresionant apel la solidaritate pentru a salva „visul", în timp ce Trigano, alias „M. Club Med" îi propune să răscumpere arca din Dordogne. Josephine rezistă până la capăt. Speră să apară vreun sponsor, vreun salvator, face apel la însuşi De Gaulle. În zadar. Luată pe sus de pe moşie, într-o groaznică zi din vara anului 1968, după ce toate bunurile au fost vândute la licitaţie, e victima unei crize cardiace. Dar reia repede controlul situaţiei şi îşi instalează tribul la Saint-German-en-Laye, mulţumită banilor obţinuţi din vânzarea domeniului de la Milandes. Nici pomeneală să reducă însă cheltuielile!

Pe vremea când tineretul francez se revoltă, Josephine îşi înscrie copiii la instituţii iezuite severe. Ţinuţi mereu departe de necazurile părinţilor, precum şi de grijile materiale, ei nu înţeleg nimic din mutarea în trombă, la începutul anului 1969, în costisitorul Hotel Scribe, apoi la Grand Hotel, lână Operă, care oferă preţuri preferenţiale pentru clienţii faimoşi. Totuşi, copiii sunt cei care vor avea iniţiativa prudentă de a nu mai lua în fiecare zi dejunul costisitor de la Café de la Paix! La sfârşitul anului 1969, o nouă mutare aduce familia într-un vast apartament de pe bulevardul MacMahon. Josephine, având deja 63 de ani, hotărăşte să se reapuce de lucru, pentru a câştiga bani. Prietenul Jean-Claude Brialy, tutorele neoficial al copiilor, o ia ca asociată la Cabaretul la Goulue, unde lansează un nou show, simpatic şi glamour. Din păcate, vremea comediei muzicale a cam trecut. Şi chiar dacă Josephine Baker a făcut un viraj artistic la începutul anilor '50, deja la începutul anilor '70 lumea se dă în vânt dup Janis Joplin şi Marianne Faihfull. Frumoasa negresă nu mai e în vogă.

Salvată de prinţesa Grace de Monaco

În acelaşi an, în timpul vacanţei de vară de la Monte Carlo, Josephine reîntâlneşte o compatrioată, artistă ca şi ea, venită adeseori s-o aplaude, prinţesa Grace. Plină de amabilitate, aceasta înţelege că biata cântăreaţă a ajuns la fundul sacului, ţinându-şi copiii feriţi de griji, şi că spectacolul de iluzionism e pe sfârşite. Îi propune să se mute într-o superbă vilă de la Roquebrune-Cap-Martin şi la schimb - oferta e cu adevărat generoasă - să participe la câteva gale de caritate în favoarea Crucii Roşii. Copiii săi, dintre care cel mai tânăr are 10 ani, merg la şcoală alături de micuţii prinţi. Ei îşi trăiesc tinereţea în puf, cu o indiferenţă care o scandalizează pe mama lor. Muzică dată la maximum, de dimineaţa până seara, blugi trapez, dezordine groaznică: lui Josephine i se pare că vede în acest comportament adolescentin spectrul revoluţiei. Perioada asta e greu de suportat pentru o femeie care s-a construit prin muncă pe brânci şi umilinţă.

Atunci când i se oferă prilejul, Josephine Baker mai organizează spectacole la Paris sau merge în turneu, mai ales în Statele Unite unde, în 1973, i se atribuie o ultimă mare iubire, pentru un colecţionar de artă american. Grace de Monaco e cea care face aranjamente ca ea să-şi reia cu demnitate activitatea, în 1975, la Bobino. La exact cincizeci de ani de la sosirea la Paris, Josephine Baker urcă din nou pe scenă, aclamată de un public fierbinte şi lansată de aprecierile critice ditirambice. O întoarcere triumfală, dacă se poate spune astfel! Într-o frumoasă zi de aprilie, le telefonează copiilor pentru a-i îmbrăţişa, entuziasmată, ca o vedetă reînviată, „icoană de bronz şi de oţel cafeniu", cum o considera Cocteau. Câteva ore mai târziu, e victima unui atac cerebral, la ieşirea de pe scenă. Nu-şi va mai reveni.

Funeraliile ei de la Paris, la 15 aprilie 1975, au reunit mii de admiratori, înainte de înhumarea de la Monte Carlo. În 2006, centenarul naşterii sale a fost celebrat cu demnitate, prin spectacole pariziene omagiale şi atribuirea numelui ei unui bazin de înot, care pluteşte pe Sena. După decesul ei, Tribul Curcubeului şi-a încheiat adolescenţa în Argentina, alături de un tată despre care artista niciodată n-a avut vreo vorbă rea.