Interviul online cu George Cuşa, fost deţinut politic, supravieţuitor al "experimentul Piteşti" Tema discutiei - „ Îngeri şi demoni în temniţele comuniste "

George Cuşa s-a născut pe 22 februarie 1926. A absolvit Facultatea de Filosofie din Bucureşti. A fost, vreme de 14 ani, deţinut politic. A fost arestat în septembrie 1948, întâi la Piteşti, unde erau repartizaţi studenţii, apoi la Gherla iar la rând a urmat Aiudul. Celula înseamna un 2 m pe 3 m, locul unde erau "cazaţi" el şi cu alţi 7 studenţi.

Condamnat prima oară la 4 ani de înschisoare, a fost apoi eliberat cu domiciliul forţat, apoi încarcerat din nou cu o pedeapsa de 21 de ani de temniţă. Poate cea mai mare tragedie a omului George Cuşa a fost mormântul copilului pierdut, în timp ce se afla în închisoare. George Cuşa cu ocazia săptămâna trecută romanul „Jurnal de pribegie", ale cărui personaje sunt el şi prietenul său, Eugen Ştefănescu. E povestea care reuneşte vieţile a doi oameni, aflaţi la câte un capăt al lumii, jurnale scrise de-a lungul a 35 de ani, pe trei continente distincte. Ele însumează 1.750 de pagini, grupate în cinci caiete pe care George Cuşa le-a selectat şi editat, alături de corespondenţa dintre el şi Eugen Ştefănescu, în ceea ce astăzi poată numele de "Jurnal de Pribegie".

Aflaţi totul de temniţele comuniste, despre torţionari şi despre "sfinţii închisorilor", joi de la ora 10.00 prin intermediului chat-ului direct pe site-ul: //www.ziuaconstanta.ro când discutăm împreună cu George Cuşa, condamnat la 21 de ani de puşcărie politică.

Realizator: Lavinia Siclitaru

Aşteptăm întrebările dumneavoastră prin formularul de comentarii de la sfârşitul articolului sau la adresa interviu@ziuact.ro.

Nota redacţiei: Pentru a păstra coerenţa şi relevanţa discuţiei, nu vom valida comentariile care nu se referă la temele anunţate, care nu conţin întrebări sau care constau în atacuri la persoană.

Martie 1946 (foto) - Pe străzile Bucureştiului, Eugen Ştefănescu, student la Facultatea de Silvicultură, şi George Cuşa, student la Facultatea de Filozofie. Lui Genu îi „încolţise" deja Canada, cu pădurile ei nesfârşite, iar Gogu... cu dor de Pădurile Deliormanului. Pe verso-ul fotografiei, se poate citi şi acum dedicaţia aproape ştearsă de vreme: Plimbarea spre Cişmigiu. Prietenului meu, Gogu, cu toată căldura sufletului meu. Genu

Intrebarile redactiei:

.V-ati nascut in 1926, deci aveti 85…Multi inainte! Ma uit ce tinerete aveti, ce privire vie, ce bine va prezentati! Acum dintre tortionarii dumneavoastra daca ar mai fi in viata, poate sa spuna “Uite domne ce se plange ce-a patit in puscarie, cand uite ce bine se tine!”.

GC:  Noi am avut o anumita rezistenta, poate nativa, noi am avut un crez, noi am avut intotdeauna legatura cu Dumnezeu. Arat bine pentru ca asta e constructia mea, am fost sincer, curat, nu am avut deviatii de la linia simpla. Am supravietuit pentru ca am avut o gena sanatoasa, parintii si bunicii au trait de la 95 de ani in sus. Am intrat bolnav in puscarie, suspesct de leucemie si apoi de TBC si am iesit sanatos.

- Ce v-a tinut? Cum ati rezistat? Cum suna cand va strigau “inculpatul George Cusa ”?

GC:  Faptul ca am dainuit, eu personal, pentru ca multi au murit, cimitirul de la Aiud este neincapator. M-am vindecat de leucemie cu apa de broaste de la Jilava. Aveam o fantana plina cu broaste, le dadeam la o parte si beam apa.
Nu ne strigau, aratau cu degetul si ne spuneau iesi afara. Eram “Ala” sau securitatea intreba in taina: “Cum te cheama?”

-În noaptea de 14 spre 15 mai 1948 a avut loc primul mare val de arestări din România comunistă. Au fost reţinute circa 3000 persoane, majoritatea studenţi şi elevi dar şi din alte categorii socio-profesionale. Acesta avea să fie semnalul desfiinţării trecutului României şi al naşterii „omului nou comunist”. Dumneavroastra ati fost arestat in septembrie 1948, aveati 22 de ani. Bietii parinti, v-au spus “la revedere”, sau n-au apucat? V-au dus mai intai la Pitesti, unde erau repartizati studentii…

GC: In 1948 erau patru studenti in camera, unul era coleg cu mine de facultate, de organizatie, venea de la camera 215. A devenit intre timp consilier in Ministerul Sanatatii din Franta. Se numeste Badea Traian. 
M-am luat din camin din Bucuresti la ora 12 noaptea, parintii nu au stiut.  Ma asteptam sa fiu arestat. Eram peste 20 de studenti, ne asteptam. In mai 48 am scapat pentru ca eram mai la periferie. Cei arestati atunci aveau un statut dinainte stabilit. Aveau listele lor, nu erau ierarhizari, intocmite timp de 3-4 ani de zile.

-Din ce mediu proveneati?

GC: Tata avea 10 hectare de pamant,  viitor CAP-ist.

- Parintii erau apolitici sau si ei erau… inregimentati?

GC: In perioada postbelica au renuntat la politica, desi tatal meu fusese liberal. Nu stiu cand au aflat ca ma luasera. Eu plecasem in septembrie de acasa, la facultate. Stiau insa ce fac. Mi-aduc aminte de bunica, i-am aratat niste carti despre miscarea legionara, doar ei i le-am aratat si apoi le-am ingropat in gradina. Nu le-am mai gasit niciodata. Eram vreo 30 de tineri din sat, de la Mihail Kogalniceanu care am ajuns la puscarie. 11 au murit, unul a fost impuscat la frontiera in Iugoslavia, eu am refuzat sa plec din tara.

- Citindu-va dosarul, tristetea este ca dumneavoastra ati facut 21 ani de puscarie, de ce?

GC:  Am scapat cu un decret. Am fost condamnat la 21 de ani de puscarie dar executat cu domiciliu fortat aproximativ 14 ani. 11 ani au fost de celula si doi ani de domiciliu obligatoriu. La prima instanta am fost acuzat pentru uneltire, mi s-a suplimentat pedeapsa cu doi ani si inca 21 de munca silnica pentru crima de uneltire. In 1984, dupa 11 ani si trei  luni de celula si fabrica a venit Decretul. M-au facut strungar, desi eram student la Filosofie veche, burgheza dar ei aveau conceptul de “om nou”. Asa ca m-au facut strungar. M-am trezit din detentie dupa 25 de ani. Ma izolasem, pana in 1977, a fost o perioada de autoizolare totala. Copiii mei nu au stiut ca am facut inchisoare pana in 1990. Sotia mea le-a spus, pentru ca ei au fost persecutati, baiatul in armata, iar fiica mea in invatamant.

- Spuneti-mi un nume care v-a dus in spate in puscarie!

GC: Taria era crezul meu, doar Dumnezeu. Aveam prieteni printre cei ca mine.

- Dar, domnule Cusa, dumneavoastra ati refuzat sa va lasati naruit!.Ati refuzat sa fiti naruit pana la urma de comunisti.

GC: Nu ma gandeam niciodata … la mine a fost prabusirea in 1950 ca si la ceilalti studenti.  Cand au inceput arestarile aveau un sistem bine pus la punct dupa sistemul sovietic. La noi era generalul Nicolski. Aveam categorii sociale, intelectuale, profesionale diferite, ca sa lucreze lent. Legenda mesterului Manole s-a intamplat la Pitesti, aidoma.
Studentii erau viitorul. Ei lucrau asupra noastra altfel, noi aveam un alt stil de a gandi. Au tabarat pe noi si ne-au daramat.

- Cum ati privit tot ce a aparut la un moment dat, faptul ca fosti detinuti politici care de fapt au colaborat cu organele?

GC: Stiam asta. Si eu am avut angajament din detentie dar nu am dat niciodata niciun fel de declaratie. S-a plecat cu santaj, eu am dosarul meu de la CNSAS, in care am acolo 16 informatori, dintre care prieteni apropiati, din lotul meu de condamnati despre care stiu ca au fost santajati. Trei dintre ei traiesc si astazi si vorbesc cu ei. I-am iertat pe toti. Am o marturie foarte ciudata si binevenita pentru fostii detinuti politici si pentru cei care au devenit informatori activi: un plutonier de la Gherla si care avea in realitate gradul de maior, foarte instruit, a aparut la televiziune in 97 si a spus : “sa aveti ingaduinta pentru oamenii astia pe care noi i-am facut informatori, santajandu-i”. Si au mai existat marturii despre umilinta noastra, generali care si-au cerut iertare in fata poporului roman iar un altul sustine si acum ca pentru el ramanem tot niste banditi.

-Sa ne intoarceam la experimentul Pitesti, la ceea ce putem numi, centru de reeducare.  Cea mai grea tortura prin care ati trecut, care a fost? Am auzit persoane vorbind despre experimentul satanic de la Pitesti. Cam cati erati? L-ati cunoscut acolo pe temutul Eugen Turcanu?

GC: Turcanu venise dintr-un mediu de semiintelctual, din regiunea Sucevei. Am vorbit cu domnisoara de onoare de la nunta lui Turcanu. Era un tip sclipitor de inteligent, avea ceva dacic in el. Un tip expresiv, devenise fioros. Intamplarea a facut sa fiti vecini de celula 5 luni de zile. El la 11, eu la celula 10. Reeducarea a plecat de la prieten de-al lui din Suceava, Alexandru Bogdanovici. Tatal sau era judecator si a initiat reeeducarea. Turcanu a fost intr-un fel oportunist. A devenit criminal. A fost mai rau decat un experiment satanic. La Pitesti s-a incercat sa se afle pana unde poate sa reziste la durere o fiinta. Cu cat rezistenta a fost mai mare, cu atat torturile erau mai groanzice. Eu nu mai stiu cand m-am trezit din batai. M-a batut inclusiv Turcanu si a treia bataie crunta, cand un alt criminal notoriu, Sandu Popa si asta pentru gamele de fasole pe care mi le-a dat unchiul meu la Gherla.

- Ceea ce a făcut ca reeducarea să reuşească într-o primă fază în aproape toate cazurile a fost elementul surpriză: faptul că cei pe care îi considerai cei mai buni prieteni ai tăi, se repezeau cu ură asupra ta, călcându-te în picioare. Şocul psihologic era total.„Prietenii cei mai buni erau puşi să se bată între ei şi dacă unul lovea cu milă, atunci era bătut până ce era vindecat de această boală burgheză”. N-am spus eu, a spus-o Ioan Ianolide. Am nevoie de o confirmare din partea dumneavroastra…

GC: Nu mi s-a intamplat asa ceva mie personal dar erau cazuri cand cineva era obligat sa-si bata cel mai bun prieten. Am avut prieteni batuti, eu am devenit si actor si spectator. Am avut prieteni buni de afara care la Gherla devenisera criminali. Ei erau studenti la medicina si ma tratau pe mine care eram bolnav.

-Care a fost de fapt tinta acestui regim de teroare de la Pitesti? Este adevarat ca Ana Pauker şi ministrul de interne Teohari Georgescu au fost printre iniţiatorii acestui macabru experiment, fiind văzuţi în mai multe vizite la închisoare?

GC: Mi se pare la Pitesti ca in 50 ar fi venit  Ana Pauker la Pitesti. Prezenta lor conta mai putin, metodele contau si cei care vroiau sa ne vada victimele prabusirii. Metodele erau groaznice  -se ajunsesera sa se puna in gamela cu mancare excremente.  Unii spuneau: numai daca sunt ale mele.  Nu mai vorbesc de denigrarea familiei, a prietenilor.
De ce trebuia sa facem reeducare: NU CONTEAZA CATE CAPETE CAD, CATE URECHI TAI, CATE PICIOARE RUPI, CONTEAZA INFORMATIA. Ei vroiau informastii despre “dusmanii” ramasi afara. Asta vroiau de la noi. Dar noi am pastrat luminita, luminita de la capatul tunelului, altfel nu am fi rezistat 8 insi in 15 mp, in patru paturi metalice, aveam un calorifer simbolic, doua chivete una pentru necesitati fiziologice si alta pentru apa. Becul statea tot timpul aprins sa ne vada ce facem. In dimineata zilei de 7 sau 8 iunie 195, in doua dube, aproape 100 de studenti paraseau Pitestiul. In duba in care ma aflam si eu, cred ca eram singurul care stiam ca mergem la Gherla, in afara de cei din comitet, probabil. Majoritatea vorbeau de Canal si-si faceau planuri. Am ascultat si, in loc sa tac , i-am spus unuia ceva mai apropiat , in sopata, dar suficient cat sa auda si ceilalti: Nu mergem la Canal, mergem la Gherla. Stiam de la Turcanu ...si toti au amutit pana cand am ajuns la inchisoarea galbena , in forma de U, ce mi s-a parut imensa, desirata, cu cele trei nivele pe care se sprijinea cerul albastru-mohorat, brazdat de cativa nori de sfarsit de primavara somesana. Cu Gherla , cu camerele mortii de acolo de la etajul III a inceput un alt capitol pentru mine...

- Ati rezistat bine la durere? Ati plans uneori in celula 10?

GC: Niciodata in puscarie. Cand mi s-a dat drumul de la Aiud am fost intrebat de un preot, daca m-am bucurat, daca am plans si am spus ca nu am de ce pentru ca eu eram om liber, eu stiam ca nu trebuie sa fiu acolo, era obligatia lor sa-mi dea drumul...

- Recunosteti in societatea de azi metode care s-au aplicat la Pitesti?

GC: S-ar putea sa fie dar sunt mult mai stilizate. De plida reeducarea de la Aiud a inceput prin foamete, sa te slabeasca, sa nu ai niciun fel de perspectiva: frica, bataile, teama si nu puteai sa scapi de ele pentru ca stateai cu tortionarul in camera. Era ca un fel de picatura chinezeasca.Turcanu, devenise domnul Turcanu si oamenii se trezeau noaptea si spuneau ca au uitat sa-i declare ceva....

- A urmat Gherla…si apoi Aiud. Spuneti-mi, a fost mai grea prima puscarie sau a doua? Sau a treia?

GC: Pitestiul, nu are comparatie in lume. Acolo a fost infernul. Primul dintre machidonii mei cu care m-am intalnit  la Gherla a fost Gogu Zdru , la putinele zile dupa ce am ajuns la noul loc de osanda. Cu Dumitru Bacu m-am intalnit la o luna dupa ce am fost scos din fabrica. Lucram la tamplarie. Era prin august-septembrie 1950. In pauza de pranz, cand asteptam polonicul cu arpacas , l-am zarit iesind de la tinichigerie. Dupa ce ne-am imbratisat am vorbit despre una, despre alta. Dupa doua saptamani , am auzit ca plecase la Canal. Asadar la Gherla m-am afisat ca reeducat , in asa fel incat nu am intrat in conflict cu nimeni. Incepusem sa ma remarc cu scrisul, cu afisele, cu lozincile si rapoartele de la biroul tehnic. Eram spectator. Priveam de departe cum cei instruiti selecteaza "banditii" care erau dusi in camerele de tortura. Asistam la cea mai cumplita drama. Drama  aceluia care trecuse prin anchetle securitatii si mai trece odata, acum, prin cel mai odios procedeu din partea semenului sau de suferinta. Stiam ce se intampla in camerele cu studenti. Eram departe de informatiile venite din afara. Asteptam insa ziua de 29 septembrie cu emotie pentru ca Pitestiul avea multe taine cu urmari.... Pe 4 septembrie 1952 am fost chemat la grefa. Mi se implineau cei patri de inchisoare la care fusesem condamnat. Ma asteptam sa primeasc biletul de eliberare. De fata, era un procuror si grefierul. M-au informat ca mi se prelungise detentia cu inca 24 de luni. Am incremenit, alt soc. Cand am intrebat de ce? ... mi s-a raspuns ca trebuie sa-mi schimb optica si sa ma incadrez in normele de conduita ale societatii.  Dupa inca un a, am fost anuntat ca mi s-a redus detentia cu 12 luni. Am primit biletul si am iesit pe paorta din tabla, cu hainele cu care intrasem, cu patura mea galbena, pastrate in magazia cu iz de mucegai. Acasa ma asteptau parintii, un caine, Balan, care latrase doua zile inainte de venirea mea. Am stat acasa patru ani, din care doi ani cu domiciliul obligatoriu, in sat. La 1 aprilie 1958, lasam parintii, sotia si fetita, luand din nou drumul inchisorii pentru inca 21 de ani, pentru ca nu declarasem la anchetele de la securitate si nici la Pitesti, in reeducare, activitatea mea din comuna Mihail Kogalniceanum in perioada 1942-1948. In ziua de 24 ianuarie 1959 am parasit inchisoarea militara, dupa o scurta halta la Jilava. Ma pregateam de un alt gen de reeducare... Aiudul.

- Nicio scrisoare, nicio vizita, niciun pachet? Cum erau sarbatorile in temnita?

GC: Dupa zece ani prima scrisoare am primit-o de la sotie. Am visat ca imi murise fiica. In scrisoare mi s-a confirmat ca asa este, imi pusese o fotografie cu fiica si cu bunicul. Statusem sapte luni langa copil.
Eram la izolare. Aveam niste calorifere. Erau sistemul de comunicare intre noi. Era 312 celule. In felul acesta am stiut sa comunicam intre noi. Aiudul a fost Universitate. Ni s-a dat sapun si var. Aveam bocanci cu talpa de cauciuc. Scriam pe talpa de cauciuc pe care o transformasem in tablita sau pe spatele gamelelor de mancare. La izaloare, primeam la 3 zile, 50 de grame de paine si o ciorba, dimineata o cafea surogat, dormeam chircit. Dupa sapte zile, am atipit. Am avut un vis ciudat si am spus ca murise cineva din sangele meu. Si murise unchiul din partea tatalui.
Se faceau niste incenari cu Pastele, nu va pot povesti. Mancare mai buna primeam doar de 23 august. Aveam un sistem prin care stiam in ce zi, luna, an eram. Mai mult puteam sa identificam cand va fi Pastele in 2050. Cine avea preot in celula, manca anafura in celula de Paste. De zilele de nume, ne felicitam morse. Foloseam nasturele de la haina, bateam cu el.

- Cum a fost intalnirea cu Petre Tutea?

GC: Eram trei insi la cam 258, Aiud (1959). Am stat 45 de zile cu Tutea acolo. Eram trei insi in celula, atat ramasesem. Liderii erau apoi pusi la zarca.  Noi eram deja formati, avea un respect pentru noi cei care trecuseram pe la Pitesti. Doctorul economist PetreTutea era stralucitor de inteligent, fost colaborator de presa stangista, pe care a parasit-o trecand in tabara lui Nae Ionescu cu trupa lui de intelectuali de rasa si cochetand cu Miscarea Legionara.

- Si cand v-ati insurat?

GC: In 1957, dupa prima puscarie.

- Cum ati reusit sa va integrati in familie, in societate?

GC: Perfect pentru ca am fost un tip comunicativ si pentru ca am avut cateva talente periferice: un scris frumos, o voce frumoasa, am facut sport de performanta  -fotbal, volei, atletism. Am dirijat corul din Kogalniceanu si am ajuns in finala pe tara. Kogalniceanu cred ca e singura comuna din tara cu o activitate culturala sustinuta. Profesional, m-am aganjat la gospodaria de stat. Aveu nevoie de mine pentru ca stiam sa scriu lozinci la Gherla. Am facut macheta inchisorii Gherla, am lucrat mult la ea. In 1953 la festivalul studentilor de la Bucuresti, eu eram bolnav, a venit ofiterul politici si mi-a dat un timbru si mi-a spus sa pictez un tablou - insigna festivalului(un baiat si o fata care tineau in mana un porumbel alb). Dimineata, am fost luat si dus la corpul de garda si m-au pus sa scriu o lozinca  - “Traiasca cel de-al patrulea al tineretului si studentilor -1953”. Cand am scris studentilor mi-au dat lacrimile.

-  Saptamana trecuta ati lansat „Jurnal de pribegie”, in care ati selectat cele mai frumoase pagini din scrisorile si jurnalele bunului dvs prieten Eugen Stefanescu, pe care le-a adunat de-a lungul vietii de pribeag pe meleaguri euro-afro-canadiene. Cine este Eugen Stefanescu pentru cei care nu l-au cunoscut?

GC: Eugen Stefanescu este un reprezentant al generatiei 1948, de o forta si un curaj extraordinar. A plecat din tara in 48. Acolo ne-am despartit, intre noi a fost o legatura predestinata.

- V-a legat o prietenie de 70 de ani. Ati fost impreuna in liceu,  apoi in facultate, iar despărţirea spuneaţi că s-a produs în momentul arestării: 14 septembrie 1948. Ce s-a intamplat atunci cu Eugen Stefanescu?

GC: El a plecat in Iugoslavia, a stat 7 luni de zile in lagare, inchisori si in minele de carbuni, a trecut granita, si-a terminat studiile in Franta la Nancy, in 1951 a plecat in Canada, acolo nu i s-au recunoscut studiile universitare si a luat-o de la taietor de lemne, cubator de lemne si paralel si-a terminat studiile in limba engleza, masterate, a dus-o foarte greu, are niste capitole fantastice, si-a facut un jurnal de prinbegie uluitor. In 1954 a fost contactat de ONU si a stat in 17 state africane, cate un an-doi de zile in fiecare stat. A adus din Romania specialisti, ingineri si-i aducea in statele unde statea.
In Libia a dormit timp de doua saptamani in acelasi cort cu Gaddafi  Toata pevestea o regasiti in carte.

- Spuneti ca ati fost doi invingatori, fiecare in felul lui. Ce v-a unit, ce v-a deosebit?, ce v-a despărţit?

GC: Nu ne-a deosebit decat destinul. Am fost doi invingatori, fiecare in felul sau. El a tinut sa ajunga in Canada si fie inginer silvic. Eu, invingator pentru ca desi au incercat sa-mi stearga memoria, m-am intors ca sa depun marturie despre ce am trait o generatie, generatia 48 care a fost masacrata.

- In acest moment, anul de gratie 2011, George Cusa se simte un om liber?

GC: Eu da, pentru ca am incredere in mine si nu am niciun fel de retineri desi mi s-a spus sa nu mai vorbesc in presa, in public despre cele traite. Dar din moment ce nu am facut nimic rau, sper ca oamenii sa inteleaga ca am fost si vor ramane oameni care gandim frumos.