Parintele Staniloae despre SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, smeritul si inlacrimatul binefacator al “sarmanilor frati ai lui Hristos”. NEVOIA DE SFINTI

In aceste vremuri dure si viclene, care se tulbura si se salbaticesc pe zi ce trece, cand "scarbele ne cuprind", cand vestile rele si durerile sub toate formele - ale altora, apropiati si departati, dar cu totii legati de noi prin fire nevazute - sau chiar ale noastre, ne strapung si ne coplesesc, pe unii pana la zdrobire, cand simtim ca puterile sufletesti si trupesti ne slabesc, iar nelinistea si deznadejdea ranjesc amenintator catre noi numai daca indraznim sa aruncam un ochi realist in viitor (chiar cel apropiat), pana acolo unde simtim ca... "nu putem rabda sagetarile diavolilor"... Ei bine atunci, avem cu atat mai mare nevoie sa privim ceva mai putin in jos si mai putin inainte (in timp), mai putin spre toate cele intunecate si apasatoare ale Vaii Plangerii, si mult mai mult, in Sus, spre Lumina sfinteniei, spre inaltul Imparatiei cerurilor; iar de acolo, desertandu-ne fara rusine, pana la fund, sacul lacrimilor stranse prea mult in suflet, sa ne luam provizii de putere, de pace, de nadejde - din credinta ca sfintii lui Dumnezeu sunt vii si lucratori si aici, si acum, pentru noi. Si nu ne vor lasa singuri.

Sfantul Ierarh Calinic, ocrotitorul prin excelenta al Bucurestiului, praznuit in aceasta zi, ne poate da curaj prin harul revarsat oricui, fara "economie", din sfintele sale moaste, dar si prin insusi chipul sau bland, modest, neodihnit si inlacrimat pentru toti cei in nevoi, de arhiereu care traia si slujea pentru a intampina si a alina suferintele "sarmanilor frati ai lui Hristos". E extraordinar de mangaietor sa stii ca au existat si inca mai exista oameni ai lui Dumnezeu, chiar arhierei, iata, care sa fie aproape de cei "umiliti si obiditi", de cei aruncati la marginea lumii nemiloase, de cei pe care nimeni nu-i mai iubeste, nu-i mai vede, nu-i mai baga in seama, care slujeau si isi sfasiau inimile pana la rastignire pentru "saracii lui Dumnezeu". Asa si numai asa s-au sfintit acesti oameni, asa au dobandit acesti mari nevoitori darurile uriase ale vederii in Duh, ale prorociei si ale tamaduirii. Si asa, si acum, dupa mutarea lor la Cer, ei fac mereu cu noi minuni, in modul cel mai firesc si mai discret, fara mare pompa, galagie si reclama. Cand? Atunci cand gasesc in noi durerea inimii, credinta si, mai ales, sinceritate, umilinta si cainta. Citeste continuarea pe http://www.razbointrucuvant.ro.